Ne plîngem adeseori că Bucureştii nu au un caracter pronunţat, care să poată fi definit ca atare, cuantificat şi, deci, continuat în arhitectura nouă? Un caracter difuz, incert sau cu un anumit grad de virtualitate, de increat, poate fi însă autonomizat şi accentuat printr-o clădire care îi flatează datul natural. Putem invoca aici chiar exemplul oferit de Kenneth Frampton în textul său despre „regionalismul critic“ din 1982: un deal poate fi proiectat în două feluri: într-un fel prost, cînd dealul este nivelat (vezi Dealul Arsenalului) şi pe el se construiesc case indiferente la relaţia cu situl; şi într-un fel bun, cînd situl ondulat, dimpotrivă, este flatat în datele sale naturale, construindu-se pe el în terasă. Dacă trebuie neapărat construit un turn, atunci bine pentru el şi pentru contextul său urban este ca turnul să fie amplasat pe o înălţime, nu într-o vale, astfel încît să fie perceput în sens ascendent, iar nu invers.

Ce presupune introducerea ordinii?

Desigur, există o mulţime de locuri în Bucureşti care îndeplinesc atributele de mai sus, care toate trebuie însă reunite sub umbrela unui atribut care le subîntinde pe toate: coerenţa. Vom rememora, însă, faptul că majoritatea comentatorilor asupra oraşului vorbesc, la nivelul organismului urban, despre discontinuitate, fragmentaritate, eclectism. Bucureştii sînt un palimpsest. Ceea ce observăm ca fiind trăsături definitorii ale oraşului nu sînt cu necesitate atribute dezirabile ale acestuia aşa cum trebuie el configurat mai departe. Cu alte cuvinte, sînt mai rare exemplele de locuri al căror caracter trebuie păstrat şi intensificat (Bulevardul Magheru, consistent şi coerent în structura sa de modernitate pre- şi post-belică practic continuă ca înălţime şi, lucru rar pentru Bucureşti, chiar şi ca expresie) decît acele locuri al căror caracter trebuie completat cu ceea ce îi lipseşte sau chia