Istoria Forţelor Terestre însumează, în paginile sale, faptele de arme ale luptătorilor infanterişti, artilerişti, vânători de munte, tanchişti, rachetişti şi artilerişti antiaerieni, transmisionişti, cercetaşi, genişti, apărători NBC şi paraşutişti.

Bazele constituirii şi consacrării Forţelor Terestre Române moderne pot fi fixate, în timp, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca urmare a procesului revoluţionar paşoptist, a Unirii de la 1859 şi a înfăptuirii reformelor în domeniul militar sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Proclamată de Parlamentul de la Bucureşti la 9 mai 1877, independenţa de stat a României a fost consolidată prin efortul oştirii române, implicit al Forţelor Terestre. România dispunea, la acea vreme, de patru divizii de infanterie, grupate în două corpuri de armată.

La începutul primului război mondial, armata de uscat avea în componenţă cinci corpuri de armată, 15 divizii de infanterie, două brigăzi de roşiori şi cinci de călăraşi, 25 regimente de artilerie şi două de geniu (cu batalioane de pionieri şi pontonieri), semibatalioane de căi ferate, companii de telegrafie, secţii de aerostaţie, de automobile şi de porumbei. Aceeaşi perioadă a marcat şi apariţia distinctă a unităţilor de armă – artilerie, cavalerie, geniu.

În anul 1940, a apărut Subsecretariatul de Stat al Armatei de Uscat, ale cărui atribuţii vizau instrucţia cadrelor şi a trupei, asigurarea materială, disciplina şi controlul comandamentelor, unităţilor şi formaţiunilor de uscat ale armatei. În luptele purtate în ultima parte a anului 1944 în nord-vestul ţării, în Ungaria, Cehoslovacia şi Austria, România a mai folosit, pe lângă cele două comandamente de armată, patru corpuri de armată, corpurile de munte, cavalerie şi motomecanizat şi alte structuri luptătoare aparţinând celorlalte arme, inclusiv instituţii de învăţământ. În Cehoslovacia au lupta