● În Jurnalul lui Gide, chiar în ziua în care diaristul împlineşte 77 de ani: „Nici măcar în tine însuţi nu e bine să întîrzii“. De ce? Poţi vedea acolo fel de fel de creaturi înspăimîntătoare, adormite sau amorţite, larvele unui sine pe care nu-l ştii şi nici nu vrei să-l ştii. Ţi se poate face frică de tine însuţi, de golul acela întunecat, plin de omizi oarbe, umede şi nemişcate...
● Nu e bine să întîrzii nicăieri. Să-ţi respecţi mereu condiţia supremă de trecător, să ai grijă mereu ca aerul din jurul tău să nu se împietrească, ca aripa din sufletul tău să nu anchilozeze. Mentorul meu, omul pe care îl admir cel mai mult, spune că nu a putut să întîrzie într-o funcţie mai mult de doi ani. Rîd. Are dreptate. Acum e din nou „pe baricade“. Nu mai mult de doi ani, îmi spun în sinea mea. De la el am primit cele mai bune sfaturi din viaţa mea adultă. Mi-a spus odată: „Nu te lua niciodată foarte în serios. Fă cu seriozitate treaba pe care te apuci să o faci, dar păstrează mereu un zîmbet interior şi miră-te mereu de locul în care ai ajuns“. Zîmbetul interior, am înţeles nu mult mai tîrziu, este un fel de metodă de a-ţi păstra libertatea. Zîmbetul interior te face să pleci mai uşor dintr-un loc în altul, te fereşte de pericolul de a întîrzia prea mult într-un loc. Zîmbetul interior te împiedică să te ataşezi de lucruri care nu-ţi aparţin, precum acest cabinet somptuos, acest Mercedes negru cu geamuri fumurii, acest telefon alb cu stemă aurie încrustată, acest şofer care-ţi duce geanta... Zîmbetul interior te ţine în tine însuţi atunci cînd împrejurările te îndeamnă să-ţi depăşeşti conturul, gonflîndu-ţi sinele, şi te ajută să ieşi rapid din tine însuţi cînd şi aici ai zăbovit prea mult. Zîmbetul interior prescris de mentorul meu este ca usturoiul: (re)echilibrează raporturile dintre sine şi lume, indiferent de partea în care se produce dezechilibrul. De fapt, te
