Au trecut aproape 23 de ani de SIDA peste România. Acum, în anul voluntariatului, îmi dau seama că suflul nou, primul ajutor pentru îngrijirea copiilor din România cu această boală, l-am primit de la voluntari. Au venit din toată lumea, chiar din 1990, tineri şi mai puţin tineri, fără şcoală sau şcoliţi, dar toţi cu o dăruire care ne uimea pe noi, românii, obişnuiţi doar cu munca voluntară în agricultură. (...)

Au trecut aproape 23 de ani de SIDA peste România. Acum, în anul voluntariatului, îmi dau seama că suflul nou, primul ajutor pentru îngrijirea copiilor din România cu această boală, l-am primit de la voluntari. Au venit din toată lumea, chiar din 1990, tineri şi mai puţin tineri, fără şcoală sau şcoliţi, dar toţi cu o dăruire care ne uimea pe noi, românii, obişnuiţi doar cu munca voluntară în agricultură. Ei, voluntarii, ştiau tot ce se putea şti despre boală la vremea respectivă, nu le era frică de copii, fiind în acelaşi timp responsabili şi cu grijă la transmiterea infecţiei. Nu cred că din cei veniţi la Constanţa s-a infectat cu HIV cineva, pentru că aş fi aflat, dar câţiva au luat alte boli de la copiii noştri (hepatită A, tuberculoză). O englezoaică a rămas cu o cataractă după ce un copil i-a rănit ochiul. N-a pregetat însă niciun voluntar – bărbat sau femeie – să-i schimbe, să-i îmbăieze, să le dea să mănânce, dar mai ales să-i ţină în braţe ori să-i atingă. La început, noi, românii, înfricoşaţi, ne uitam la ei cu ochii cât cepele; apoi, treptat-treptat, ne-a dispărut teama, am început să-i îmbrăţişăm şi să-i sărutăm, uneori în prezenţa mamelor naturale, care ne-au urmat exemplul. Mult mai corect făceam manevrele sângerânde, ei aducându-ne şi materiale de unică folosinţă şi Publicitate mâncare mai bună pentru copii. După mine, pot fi socotiţi voluntarii ideali, care şi-au dăruit viaţa, timpul şi uneori banii pentru nişte