Regimurile din Orientul Mijlociu, fie ele republicane sau monarhice, nu au deloc parte de popularitatea Casei Regale britanice. Chiar dacă rămân la putere, casele regale arabe nu vor mai avea mult timp aceeaşi putere.

Până în prezent, regimurile monarhice din Orientul Mijlociu au scăpat furiei populare care a determinat căderea vechilor conduceri autocratice din Egipt şi Tunisia. Următoarele ţări grav afectate de proteste sunt, de asemenea, conduse de preşedinţi şi nu de capete încoronate – Yemenul, Libia şi Siria. Bineînţeles, nici unele regate ca Bahrainul sau Iordania nu sunt în cea mai bună formă dar până acum, cel puţin, liderii lor au reuşit să scape de soarta lui Mubarak sau Ben Ali. Nunta regală sărbătorită la Bucureşti de diplomaţii britanici GALERIE FOTO Loialiştii monarhişti din Orient au motivat această realitate prin abilitatea „nativă” a capetelor încoronate de a conduce, de a intui nemulţumirile sociale înainte ca acestea să capete forme violente. Bineînţeles, şi faptul că au avut la dispoziţie sume enorme obţinute din vânzarea resurselor subsolului care au putut fi direcţionate către populaţie când a fost nevoie, a ajutat de asemenea. Atât dintr-o tradiţie islamică dar şi din nevoia de linişte, guvernele din Orientul Mijlociu au subvenţionat constant alimentele, unele state, ca Arabia Saudită, oferind şi sume importante cetăţenilor ca asistenţă socială. În tot acest echilibru precar, călcâiul lui Ahile sunt monarhiile arabe care conduc state fără rezerve de petrol, printre care Marocul, Iordania şi Bahrainul – unde Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite au trimis forţe de securitate pentru a-i asigura tronul regelui Hamad bin Isa al-Khalifa, într-o acţiune politică conservatoare ce seamănă izbitor cu obiectivele Sfintei Alianţe. Şi în cazul în care viitorul neclar astăzi al acestor monarhii nu va fi dramatic şi vor reuşi să-şi menţină tronu