România are un handicap major în pri­vinţa amortizării şocurilor, care îşi are originea în nivelul său de dez­vol­tare, în trăsături structurale nefa­vo­rabile. De pildă, ponderea mare a bu­nurilor alimentare în coşul de consum explică de ce deprecierea mone­dei naţionale inflamează rapid in­fla­ţia. Pentru economia autohtonă ponderea inferioară a comerţului exteri­or nu a fost un atu în capacitatea de a rezista la impactul crizei financiare internaţionale. Întrucât deficite de cont curent de două cifre au făcut ca sto­parea finanţărilor externe să producă o cădere a producţiei şi, mai departe, a încasărilor bugetare adânci. Când ai un model de creştere ba­zat pe creditare în creştere rapidă, pe împrumuturi externe şi investiţii ade­sea speculative, vulnerabilităţile sunt mari.

Suntem departe de condiţiile Maastricht privind rata inflaţiei şi di­fe­ren­ţialul dobânzilor. Din acest punct de vedere, probabilitatea înaltă ca nivelul preţurilor, pe plan mondial, la produse de bază să crească în anii ce vin este un factor extrem de po­tri­vnic. Sute de milioane de inşi din Asia care vor să consume precum europenii pun o presiune extra­or­dinară pe preţuri la "basic commodities" (carburanţi şi alimente). Din motivul pe care l-am subliniat, şi anu­me că alimentele contează mai mult pentru români decât pentru ce­tă­ţe­nii unor ţări unde veniturile sunt multiplu superioare. Numai dacă am avea o veritabilă explozie a producţiei agricole şi alimentare în anii ce vin am putea contracara acest factor ad­vers. Iar utilizarea cursului de schimb pentru a combate puseuri inflaţionis­te poate să fie o armă cu care să ne tă­iem singuri. Pe de o parte, să nu ate­nu­ăm, aşa cum am presupune, din şo­cul extern şi, pe de altă parte, să lo­­vim în alocarea resurselor către sec­toare competitive. Adică să se în­tâm­ple ca în anii când leul s-a dus către ni­velul de 3,2 faţă de eu