Nu mă mai spovedisem de câțiva ani. Nu știu dacă din cauza lipsei de timp pe care o invoc, din comoditate, din ce în ce mai des, sau pentru că pur și simplu relația mea cu doamne-doamne s-a deteriorat în timp, până la indiferență reciprocă. Zic reciprocă întrucât nu m-a tras nimeni de mânecă, arătându-mi obrazul pentru atitudinea dezinteresată față de cele sfinte.

La zece ani (de pe atunci datează prima mea întâlnire serioasă cu biserica) nu prea poți avea discernământul necesar însușirii unei alegeri corecte, de orice fel ar fi ea, dar mai ales de o asemenea importanță. Știam doar că bunica nu mai era, că imaginea ei mă urmărea în coșmarul cel mai înfricoșător cu putință, că diminețile celor patruzeci de zile ce au urmat morții ei au fost dedicate unei plimbări tăcute și mereu aceeași către mormântul deja familiar și că, odată cu barba grizonată și stufoasă, moartea omului drag l-a învățat pe bunicul meu semnul crucii. Moartea omului drag și, poate, conștientizarea apropierii sfârșitului.

Nu a existat an, începând cu acea vară nefastă pentru copilul ce eram atunci, care să nu fi fost asociat unei împărtășanii săvârșite ca la carte, cu tot tacâmul inclus. Căci ce ar fi o cuminecătură fără postul de cel puțin o săptămână, fără spovedania de dinainte ori fără lista aproape inocentă a păcatelor unui copil de clasa a treia ce nici nu cunoștea prea bine semnificația gestului ori chiar a însuși păcatului? Împărtășania și spovedania erau, da, sfinte pe vremea aceea pentru mine, dar doar dintr-o inerție pe care nu simțeam nevoia să o țin sub control sau să o pun sub semnul întrebării.

În definitiv, nu făceam decât să construiesc o relație de prietenie cu un soi de prieten imaginar, de altfel primul, dar și singurul căruia îi puteam mărturisi orice și căruia îi ceream ajutorul, având certitudinea puerilă a unui răspuns prompt și necondiționat. Era vorba de