Recentele desfiinţări de spitale, făcute în numele sau cu scuza nevoii de modernizare (în fapt impuse/autoimpuse prin acordul încheiat de România cu Fondul Monetar Internaţional), chiar dacă aduc, eventual, mici economii pentru cheltuielile din sănătate, au şi un efect nedorit: scad accesibilitatea pacienţilor la îngrijirile de sănătate comunitare. (...)

Recentele desfiinţări de spitale, făcute în numele sau cu scuza nevoii de modernizare (în fapt impuse/autoimpuse prin acordul încheiat de România cu Fondul Monetar Internaţional), chiar dacă aduc, eventual, mici economii pentru cheltuielile din sănătate, au şi un efect nedorit: scad accesibilitatea pacienţilor la îngrijirile de sănătate comunitare. Dacă luăm în consideraţie faptul că România înregistra, în 2008, o medie de doar 2,2 medici la 1.000 de locuitori (conform OECD Health Data 2010 şi Eurostat), iar mai mult de jumătate din medicii care practică în România sunt generalişti sau medici de familie, rezultă că în ţara noastră există un singur specialist la fiecare o mie de locuitori. Ceea ce, să recunoaştem, înseamnă foarte puţin. „Viaţa medicală“ a prezentat, în numeroase rânduri, situaţii înregistrate în ţară, cu judeţe în care uneori nu există nici măcar un specialist din anumite domenii, precum, de pildă, Hematologia clinică… Altfel spus, avem puţini specialişti şi oferta de servicii de sănătate este nu doar inegal repartizată teritorial, dar şi foarte deficitară. Nu-i nimic, s-ar putea spune, cu un mic efort, pacientul poate ajunge într-un centru universitar, unde să beneficieze de îngrijiri de sănătate optime. Dar… Restricţiile bugetare impuse de criza economică nu se răsfrâng asupra sistemului nostru de sănătate doar prin desfiinţări/reorganizări de spitale. Nu. Asimilaţi oricăror alţi „bugetari“, medicii (dar şi personalul medical cu alte pregătiri) au devenit fără voie