Când, prin forţa lucrurilor şi rigorile meseriei, călătoreşti foarte mult, e prudent câteodată să nu te apuci să vorbeşti despre asta.

Românii au o sensibilitate deosebită la tot ce li se-ntâmplă vecinilor şi nu li se-ntâmplă în aceeaşi măsură şi lor. Ba chiar şi când sunt la fel de bogaţi, de norocoşi sau de sănătoşi ca şi tine, parcă tot simt un val de invidie când le povesteşti despre vreun drum în străinătate, vreun premiu sau doar vreo mobilă cumpărată în ultima vreme. Şi dacă le spui din aceeaşi suflare că drumurile, de fapt, te-au epuizat, că nu ţi-au adus nimic bun, că nu ţi le-ai dorit neapărat, că ai refuzat jumătate din oferte, te vor considera un ipocrit afurisit.

Ei, îmi iau toate riscurile astea, căci nu mă pot abţine să nu povestesc (pe scurt aici, mai pe larg în altă parte) câteva întâlniri de gradul trei pe care le-am avut în ultimele săptămâni, de când sunt pe drumuri, cu persoane-personaje pe care n-aş fi crezut în ruptul capului că o să le zăresc măcar de departe în această viaţă. Puteţi crede că mă dau mare, că vreau să vă conving de cât de important am ajuns: nu e cazul. În ciuda faptului că am dat mâna şi am vorbit cu ei, statura mea de ilustru necunoscut în lumea literelor mondiale nu a crescut nici cu un milimetru, spre satisfacţia multora, bănuiesc.

Dar cum naiba să te abţii de la povestit când ai stat faţă-n faţă cu Salman Rushdie? Când ai avut conversaţii afabile cu Amelie Nothomb? Când Peter Esterhazy ţi-a lansat o carte? Când ai vorbit peste masă cu marele poet Charles Simic? Când, în acelaşi interval de vreo 20 de zile, ai stat de vorbă şi cu Alessandro Barrico? Nu e cazul să facem acum comentarii, sarcastice sau nu, despre calitatea literară a celor de mai sus. E pur şi simplu vorba de faptul că nume cu care ai fost atât de familiarizat de pe cotoarele cărţilor şi pe care le credeai un fel de coduri