Colindam pădurile. Miroseam naşterile şi gustam morţile. Foloseam o linguriţă de argint şi nu plăteam pentru nimic mai mereu. În buzunare aveam însă doi bănuţi. Pentru treceri. Călcam iarba, călcam izvoarele şi miriştile şi nimic nu mă rănea. Cerbii nu fugeau din calea mea, iar din pricina asta, într-o iarnă, m-a muşcat un lup. Puţin. Doar cât să-mi afle gustul şi să mă găsească mai uşor după aceea. Oameni nu prea veneau pe aici. De la o vreme, începusem să mă îndoiesc de existenţa lor şi uitasem cuvintele rugăciunilor. Supuşi nu aveam, dar urma unei coroane îmi rămăsese pe frunte.

Un bărbat încercase odată să mă înveţe nişte lucruri. Tot el îmi prinsese capul şi mijlocul într-un cerc de fier, cerându-mi să trăiesc cum mi-era străin. Lucrurile se opreau în pereţii pielii mele. Nu treceau dincolo, nu intrau în mine şi rămâneau agăţate făcând un zgomot cumplit pe unde mergeam. Învăţături zăngănitoare, care puneau umbră pe soare şi văl pe dragoste şi pe care aş fi vrut să le înapoiez, dar nu aveam cui. Pasul mi-era din ce în ce mai greu şi parcă nu mai încăpeam niciunde. Colţurile mă dureau. Împingeam cetatea şi legile ei cu ochii şi cu palmele, curbam timpul şi obosisem. Trebuia să mă pierd, trebuia să mă lepăd şi am venit aici, în pădurile de la marginea lumii. Mă împăcam cu naşterile sălbăticiunilor, oarbe şi tăcute, cu morţile lor la fel, cu sângele care curge firesc şi pe care nimeni nu-l spală pentru că e mereu curat. Ţineam mereu mâinile pe lângă mine, nu le mai scufundam în respingere. Pământul mă învelea cu blândeţe seara şi mă trezea cu asprime dimineaţa.

Îl visam uneori. Îi simţeam în somn chingile gândurilor lui, strânsoarea ochilor tulburi care făcea să iasă aerul din încăperi şi să-mi bată în inimă crivăţul, împietrindu-mi mâna trecută peste fruntea lui. Era rece în somn şi mă trezeam cu degetele înroşite şi ochii arzând, străină de lume şi