Dacă, în Statele Unite ale Americii, termenul de "avangardă" nu a fost niciodată adoptat în mod profund ci, cel mult, într-un sens restrictiv şi doar în mod pasager, acela, mai academic - dar şi mai ambiguu - de "modernism" a reuşit să se impună. Atât de bine, încât a ajuns să includă, o spune, la un moment dat şi Octavio Paz, într-un eseu din volumul Copiii mlaştinii, semnificativ subintitulat Poezia modernă de la romantism la avangardă, dacă nu totul, atunci, cu siguranţă, aproape totul, de la ultimii reprezentanţi ai romantismului şi până la imagişti şi la cei care i-au urmat. Astfel încât, cel puţin din acest punct de vedere, nu este deloc riscantă - şi nici măcar deplasată - afirmaţia pe care o face Andrei Codrescu (foto) în prefaţa antologiei sale de poezie americană a ultimelor decenii, Up Late*, şi anume că majoritatea autorilor incluşi în paginile sale pot fi numiţi, într-un fel, "romantici". Sau, dacă nu, neoromantici. Desigur, nu în sensul unei istorii a ideilor sau curentelor literare, ci mai cu seamă în ceea ce priveşte poziţia lor referitoare la rolul limbii în raport cu "experienţa".

La începutul anilor '60, poezia americană suferea, se pare, de ceea ce Harold Bloom - şi, pe urmele lui, numeroşi critici - a numit "anxietatea influenţei". Asta, desigur, doar dacă e să dăm crezare antologiilor, foarte adesea extrem de academice (şi cel mai frecvent atât de academizate, încât reuşeau marea performanţă de a ucide adevărata poezie sau, dacă nu, în cel mai bun caz, de a o pierde din vedere - dar nu-i nimic, se consola şi îi consola şi pe alţii Anselm Hollo în poemul The Musicians, "You missed them. They didn't miss you"). Numai că dincolo de aceste antologii şi de creaţia (sau creaţiile) noilor "poeţi laureaţi" - de astă dată, în Lumea Nouă, nenumiţi ca atare, dar cu siguranţă laureaţi ai vreunei catedre de literatură din vreo prestigioasă universi