Nimeni nu ne poate lua în serios câtă vreme n-o facem noi înşine. Şi cum s-o facem când aluatul naţional înseamnă băşcălie, luare în pleasnă şi umor rigolatru?

Un vânt de pripeală festivistă suflă, de multă vreme, prin mintea românilor. Există o grabă a inaugurării care trimite cu gândul la viaţa dusă cu ochii pe ceas. Prea multe lucruri se petrec sub tirania clipei, într-o lume care altminteri debordează de vietăţi cronofage. Regizori născuţi în zodia protocolului fixează alandala priorităţile. Tăierea panglicii, tricolore sau nu, devine mai importantă decât ceea ce se află în spatele ei. Motivele se ştiu: şmecherie electorală, orgoliu de partid, ambiţii de pseudo-ctitor etc. Efectul unui asemenea truc are o distanţă de pendulare mică, între ridicol şi grotesc. Nu terminăm la timp ce ne-am propus, dar simţim nevoia să ne împachetăm întârzierea într-un ambalaj cu steluţe şi sclipici. Dacă se poate, s-o elogiem prin reverenţe şi discursuri. Să-i asigurăm un cadru sărbătoresc, în care pupăturile pe obraji, clefăitul prandial şi micul suspin de satisfacţie papilară să coloreze evenimentul. Monumentalizarea lenei, iată o iniţiativă în faţa căreia până şi Oblomov ar simţi, probabil, un junghi de invidie săgetându-i inima. Simpatică naţie, naţia asta română, şi-ar spune el, zguduit în străfundurile-i inerte.

Nu terminăm ceea ce începem şi nu mai începem odată să terminăm. Se poate legitima în afara ţării o populaţie cu un asemenea beteşug intern? Poate ea să fie privită cu interes? Există, în favoarea ei, măcar adierea prezumţiei de onorabilitate? E greu de dat un răspuns pozitiv. Ghiuleaua atârnată la glezna naţiei are un lanţ care roade şi infectează carnea. Nimeni nu ne poate lua în serios câtă vreme n-o facem noi înşine. Şi cum s-o facem când aluatul naţional înseamnă băşcălie, luare în pleasnă şi umor rigolatru? Ce semnale emitem când ne acoperim eşec