În toamna anului 1979, student fiind, i-am adresat lui Iorgu Iordan o scrisoare, prin care îl invitam să ţină o conferinţă, în cadrul ciclului de conferinţe, organizate sub genericul „Mărturia unei generaţii”, iniţiat de mine la facultate. După conferinţa şi întâlnirea de la Cluj, din toamna anului 1978, am rămas cu Iorgu Iordan într-o foarte strânsă legătură, concretizată în 24 de scrisori (trimise în intervalul oct. 1978 - oct. 1983) şi trei interviuri.

Ilie RAD

Bucureşti, 3. II. 1981

Iubite tov. Radu-Nandra,

Ultima d-tale scrisoare, la care răspund cu oarecare întârziere, mi s-a părut extrem de interesantă. Aceasta, datorită problemei pe care o pui în discuţie şi, mai cu seamă, consideraţiilor pe care le faci în legătură cu locul lui Sadoveanu în conştiinţa noastră actuală.

Afirmaţia mea, că acest scriitor este „lăudat” mai mult dintr-o obligaţie profesională, bineînţeles calculată, pare a fi contrazisă de fapte. Într-adevăr, au apărut câteva cărţi întregi despre el1, ceea ce nu s-a întâmplat, în aceeaşi măsură, de pildă cu Arghezi. Îţi pot furniza un argument similar în plus. La comemorarea lui Sadoveanu2, organizată de Secţia a XII-a a Academiei RSR, participarea publicului din afară a fost cu mult mai bogată. A trebuit să aibă loc în aulă, nu în sala Prezidiului, ca în cazul lui Arghezi3. Afirmaţia mea4 se referea la majoritatea criticilor şi a scriitorilor de azi, nu la masa mare a cititorilor. N. Manolescu, de ex., autorul unei cărţi consacrate lui Sadoveanu5, are multe reticenţe, când e vorba de „laude”. Şi acest critic contează mai mult decât alţii, fiindcă, zic eu, are calităţi reale, în primul rând, marea claritate a expunerii şi argumentarea, în general, perfect logică. Cel care îl înţelege bine pe Sadoveanu mi se pare a fi Al. Paleologu6, filozof, ca formaţie, dar inteligent şi fin, foarte