Violenţele care au marcat intervalul dintre 1914 şi 1945 au avut o contribuţie majoră la anularea „moştenirii politice” a anterioarelor două secole de confruntare politică. Distincţia între Dreapta şi Stânga a fost înlocuită, în opinia lui Tony Judt, de „scepticism, suspiciune şi de preeminenţa judecăţilor de tip economic, ca şi cum acestea n-ar fi doar mijloace pentru atingerea unor scopuri sociale şi politice, ci scopuri necesare şi suficiente în ele însele.”

Spaţiul gol lăsat de dezideologizare, de decolorarea politică, a fost imediat ocupat de susţinătorii fundamentalismului economic, înţeles ca unică modalitate de a asigura fericirea generală. Acest stângism ridicol şi întors pe dos face ca fenomenele care afectează viaţa indivizilor să fie ambalate în surtucul impenetrabil al „calculului economic.”

Consecinţa, de-o gravitate inestimabilă, a evoluţiei în direcţia schiţată mai sus o reprezintă diminuarea până la dispariţie a rolului intelecualilor în viaţa publică. Apăruţi, după cum ştim, ca forţă capabilă să influenţeze mersul istoriei în cadrul Afacerii Dreyfus, intelectualii s-au văzut, în noile condiţii, eliminaţi cu brutalitate de pe scena publică. Statutul public al intelectualului – un statut din care secolului al XX-lea şi-a făcut un motiv de mândrie – este, în clipa de faţă, inexistent. Fireşte că un rol important în această dispariţie l-au avut intelectualii înşişi. Tony Judt vorbeşte de „înclinaţia spre preamărirea de sine, dichiseala mulţumită în faţa publicului plin de admiraţie, format din gânditori ce împărtăşeau aceleaşi idei erau uşor de satisfăcut. Deoarece intelectualii erau adeseori «angajaţi» politic într-o perioadă când angajamentul politic putea duce pe cineva la extreme şi întrucât angajamentul lua de obicei forma cuvântului scris, mulţi dintre ei au lăsat mărturii ale afilierilor şi ale opiniilor lor şi care nu au rezista