Un cuib din ce-i făcut? E din nimicuri,
Şi întâmplări mărunte: din ţărână,
Frunze, culese de pe jos, un fir de lână,
De la vreun miel, răşină - doi, trei picuri,
Noroiul ce îl calci, lângă fântână.
Şi atuncea cum de stau, lipite bine,
Smocuri de iarbă, humă şi nisipuri,
Care-i secretul, spune-mi ce le ţine?
Tăbliţele din Sumer sau Ninive,
Şi ele-s tot din lut, uscate chipuri.
Dar le încheagă sfintele salive,
Şi mierea, frământată de albine,
La fel se-ncheagă, rod al gurii pline.
Şi El demult salivă pe un deget
Luând, deschise ochii unui orb.
Iar omul desluşi la început doar umbre,
Apoi pe semeni, ce păreau copaci,
Cu, poate, cuiburi multe-n crengi.
Ce aveau să-i bucure pe cei săraci,
Şi soarele aurind coloane sumbre.
Cum de rezistă vechiul vis cu noul,
Marea-şi trimIte sarea înspre şesuri,
Cum de se ţes reţele de-nţelesuri,
Poezia nu-i un cuib? Găseşte oul,
Fragil şi cald, cu pete şi eresuri…
Săgeată sunt în tolba Ta, Stăpâne!
Lansează-mă în spaţiul infinit.
Să mă întorc în cuibul ce rămâne
Vârtej stelar, ce încă nu-i răcit,
Eu, pai cules de Tine, dintre grâne.
Greu se-ncheagă cuibul printre maluri.
Dar în parcări văzut-am rândunici,
Cum tatonau firide, plinuri, goluri,
Să îşi planteze cuiburile mici,
Şi-n foste hale, vezi, adesea, stoluri.
Cuibul dintr-o pădure numai fagi,
Unde am intrat julindu-mi rău genunchii,
Copil, ce caută un cuib de fragi,
Şi-mbrăţişează crengile şi trunchii,
Îl rotunjesc. În golul celor dragi.
Un cuib din ce-i făcut? E din nimicuri,
Şi întâmplări mărunte: din ţărână,
Frunze, culese de pe jos, un fir de lână,
De la vreun miel, răşină - doi, tr
