Copiii, de la o anumită vîrstă, nici prea mici, dar nici prea mari, adoră să se joace împreună: îşi aduc jucăriile preferate, le pun între ei, în comun, şi încep un joc naiv, dar superb, de-a mama şi copilul, de-a construcţiile, de-a şoferul de autobuz; şi urlă toţi ca unul atunci cînd un părinte sau un adult le opreşte joaca.

Sigur, mai sînt şi unii copii care sparg tîrgul şi care se ridică din senin, supăraţi, îşi iau jucăriile şi pleacă. Ceilalţi, de cele mai multe ori, rămîn tablou, nu protestează, pleacă eventual capul şi bombăne, dar uită şi trec mai departe. Cam aşa poate fi catalogat gestul Franţei de a cere modificarea convenţiei Schengen. Şi cam aşa ar fi trebuit să reacţioneze ceilalţi 26 de "copii".

Asistăm în schimb la o reacţie de adult frustrat, cu o vagă dependenţă de bunul plac al Franţei. Bruxelles nu numai că nu se supără, ci este de acord, se pregăteşte să discute propunerea născută în urma unei scrisori franco-italiene, chiar să modifice eventual acest faimos acord Schengen. S-ar zice că efectiv toată Europa joacă după cum cîntă Franţa, Franţa şi Italia în speţă, pentru că la bază se află de fapt frustrarea Italiei, lăsată singură în faţa valului de imigranţi africani. Uniunea Europeană cade brusc de pe soclu şi din seriozitatea şi regulile ei stricte, din încrederea pe care se baza construcţia europeană nu mai rămîne cam nimic.

Dacă fiecare se poate supăra şi pleca cînd are chef, luîndu-şi jucăriile, de ce oare nu ar fi făcut-o şi Grecia cînd a fost lăsată o perioadă singură cu dificultăţile ei? De ce nu a făcut-o Germania, cînd nici un alt membru al UE nu a mişcat vreun deget ca să o ajute să facă faţă celor 600 000 de imigranţi din fosta Iugoslavie? De ce nu Turcia, ademenită cu promisiuni să depună adeziunea la UE şi lăsată acum să mustească asemeni unui stat care te jenează prin însăşi existenţa lui? De ce nu ar fi făcut-