Am citit, cu multă atenţie, introducerea pe care o face Andrei Pleşu la albumul lui Teodor Moraru, un album găsit la Galeria „Calina” din Timişoara, unde artistul expune, sub titlul „Fragmente”, o parte din lucrările alcătuind, după cum ne dăm seama, un ciclu, pe care şi-l intitulează Drum.

Reproduc din acel text un fragment: „În loc să extragă din realitate datele evidenţei optice, crochiurile lui Teodor Moraru adaugă realităţii prezumtive, dezvoltări şi subtexte. Greu de stăvilit, acest «barochism» al privirii exaltă, prin contrast, o tenace nevoie de ordine”.

Expoziţia de la „Calina” a fost prima mea întâlnire pe viu cu Teodor Moraru, deşi un contact preliminar se întâmplase ceva mai devreme, pentru că mi-am dorit neapărat să mă opresc asupra sa, stârnit fiind de comentariile criticului şi istoricului de artă Constantin Prut, care mi l-a recomandat pentru un studiu privind recurenţele baroce în arta contemporană.

Mai ştiu despre Teodor Moraru că a frecventat o vreme, împreună cu Horia Bernea, prin anii ’70, tabăra de la Poiana Mărului, un fel de şcoală a acelor ani care a stârnit în plastica românească un adevărat curent, o stare de spirit foarte fertilă, într-o direcţie, parcă, de refuz a realităţii citadine, uscate şi hâde, debranşată de la cursul firesc, natural al istoriei. Într-un fel, apropierea lui Teodor Moraru de Horia Bernea se datorează şi şcolii de arhitectură pe care au parcurs-o împreună, într-un fel un loc comun, din care se vor revendica amândoi prin nevoia de a pune ordine, fiecare pe cont propriu, bineînţeles, în priveliştea neasemuită pe care o căutau în natură. Primul se va duce spre acel ciclu al „Grădinilor”, pe care l-am văzut, iarna trecută, la Muzeul Naţional de Artă, iar celălalt spre lucrările ce se aşază în ciclul „Zidul”, pe care, din păcate, nu l-am putut regăsi decât în album. Undeva, cred că în „Ziarul Financi