Dacă în cazul lui O. Nimigean, de pildă, versurile sale şi remarcabilul Rădăcina de bucsau sunt două forme de relief distincte, cu alcătuiri geologice diferite, la Marta Petreu, şi poezia, şi recentul roman reprezintă erupţia aceluiaşi vulcan clocotitor şi exploziv. Din lavă fierbinte şi vălătuci de cenuşă se încheagă şi Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, o naraţiune confesivă, la persoana întâi, străbătută de suflul poetic sanguinar, arzător şi aspru, de stihie întunecată, al autoarei Cărţii mâniei.

Citit în paralelă anamnetică – inevitabilă, de altfel, datorită identităţii de imaginar şi de stil – cu volumele de poeme, debutul în proză al Martei Petreu pare un roman de inspiraţie autobiografică. Însă acest lucru e nesemnificativ în ordinea realizării/ autenticităţii literare (cum era şi la Nimigean, pe care nu l-am amintit întâmplător, fiindcă şi el creează, într-un scenariu romanesc cu arhetip biblic, un personaj al mamei memorabil). Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului constituie, deopotrivă, o cronică de familie, cu zvâcnete dureroase, mistico-apocaliptice, şi o frescă socială – în descendenţa prozei realiste tradiţionale – a satului transilvănean din timpul comunismului şi al paraginii postdecembriste (istoria „a două generaţii dintr-un neam neaşezat, în rele vremuri de neaşezare şi sărăcie”). Tabita haşurează epic o „hartă a morţilor” săi, într-o povestire cathartică, de eliberare a furiei acumulate încă din copilăria „de lagăr” şi de iertare a propriilor părinţi: Agustin, Străjerul lui Iehova şi „Tatăl cumplit”, profetul eschatologic subjugat de „extazul negru al Armaghedonului”, şi Maria, mama cu „limbă de viperă”, care-şi blestemă bărbatul şi copiii, otrăvită de ură şi răzbunătoare ca o tragică Medee. Războiul confesional şi conjugal dintre morocănosul Agustin, ros de gelozie în dragostea lui neîmpărtăşită, şi trufaşa şi nefericita Maria, dezamăgită în