– Din femeia vânjoasă de altădată – sora mamei mele – a rămas un mal-dăr de neputinţă îngrămădit într-un pat. Când era în putere, aproape că răsturna pământul cu braţele ei vrednice. Săpa ogorul şi secera mai abitir ca un bărbat! Da’ ce nu făcea, că nu ştiu cine o întrecea la muncă! Ei bine, istovul ăsta i-a rupt şalele, şi de aproximativ zece ani nu mai umblă. Au lăsat-o definitiv picioarele, nu le mai simte deloc, s-au uscat. Şi-a păstrat însă lumina din ochi – nişte ochi mari şi negri – şi îndemânarea de a croşeta. Împleteşte necontenit flanele şi rochii, catrafuse muiereşti. De un deceniu şi ceva are numai mâini. Şade pe-o rână şi meştereşte din andrele cu o pricepere neciumpăvită altminteri de boală. La fel şi cu igliţa, aceeaşi iscusinţă înnăscută. Adesea o podidesc lacrimile. Îşi plânge, secată de durere, prezentul nevolnic şi depărtarea de casă. Din satul pe care l-a părăsit de nevoie îi sosesc veşti în doliu. Se tot prăpădesc suratele cu care a crescut şi cu care a împărţit bucături de destin devălmaş. Parcă s-au pus de acord să moară una după alta, astfel se duc! Iar ea suspină de focul lor, o frige în capul pieptului dorul de lumea aia interzisă acum. Îi trimite vorbă câte cineva că al lu’ "Cutare" zace pocit ori că altul a căzut fără suflare. Şi plânge mătuşa mea, moale, să nu cumva să se audă dincolo de pereţii blocului de oraş. Ţăranca din ea îşi jeleşte soarta care a izgonit-o din bătătura natală, din oborul pe care odinioară îl ţinea în spinare singură. Oho, şi cum îl ţinea, lună, nu altcumva! Pe înnoptate se va înapoia în ţărâna Islazului, o ştie, şi asta o linişteşte întru câtva, o împacă oarecum cu vitregia clipei de faţă.
– "Capra, droaga şi măgarul reprezintă Teleormanul", aşa auzeam câteodată că ni se zice nouă, ăstora din ţinutul moromeţilor. Dar nu ne păsa. "Dă-te, bă, în mă-ta!" le răspund
