Într-unul din eseurile cuprinse în volumul pe care-l comentam săptă mâna trecută, Ion Manolescu deplângea, printre altele, dezinteresul cronicarilor faţă de aşa-numitele genuri paraliterare. Aceştia, nota el, ignoră cu bună ştiinţă literatura ştiinţifico-fantastică, romanul poliţist, cărţile pentru copii sau benzile desenate.

Care, cel puţin prin popularitate, se dovedesc reprezentative sociologic. Şi, de aceea, demne de atenţie. Argumentul nu e de neluat în seamă. De ce n-am recunoaşte că, de pildă, un bun roman de aventuri e oricând deasupra unei cărţi de poezie mediocre? (În paranteză fie spus, nimic nu e mai trist decât o carte de poezie mediocră!) În termeni generali, problema poate fi discutată la nesfârşit. Dar, dacă avem în vedere termenii particulari, adică excepţiile, eu unul sunt mai optimist decât Ion Manolescu. Apărută nu chiar demult, Care-i faza cu cititul? reprezintă clar o asemenea excepţie. Volumul este, aflăm, primul dintr-o colecţie inaugurată de Editura ART, intitulată Cărţile mele şi adresată copiilor cu vârste între 10 şi 14 ani. La originea colecţiei, arată coordonatoarea acesteia, Florentina Sâmihăian, a stat fascinaţia pe care a exercitat-o multă vreme celebra culegere alcătuită de Iordan Chimet, Cele douăsprezece luni ale visului. Antologia inocenţei. Aşa s-au format cititorii de ieri şi de azi. A reedita însă antologia din 1972 e practic imposibil. În condiţiile actualei legislaţii, numai drepturile de autor ar presupune costuri uriaşe. Devine, deci, tot mai importantă întrebarea: cum se vor forma cititorii de mâine?

Spuneam că un răspuns activ încearcă să ofere cartea aceasta. Care-i faza cu cititul?

Să începem cu începutul. Sub coordonarea lui Liviu Papadima, douăzeci şi cinci de autori scriu douăzeci şi cinci de proze scurte în jurul propriei experienţe de lectură. Trebuie remarcat că numele sunt foarte bine alese