Ilie Lipoveanu. Poeziile dvs. succinte au zone de interes pe care, în loc să le exploataţi, le abandonaţi prematur sfîrşind textul tocmai cînd bănuiam că aveţi ceva de spus. Treceţi la alt poem, dar îl avortaţi imediat şi pe acela. Vă aflaţi în situaţia unei femei care nu poate să ţină sarcina. „Lucrez numai la lumina/ ochilor/ sa nu vad in splendoarea ei/ goliciunea poeziei/ care se infiripa/ mi-e teama ca sufletul meu/ ar pofti”. Aceasta este (fără diacritice) arta dvs poetică: Şi eu sunt poet. Ea spune totul despre eroarea în care vă situaţi: vă e teamă să nu vedeţi goliciunea poeziei. Foarte rău! Priviţi-o îndelung, păpăiţi-o, posedaţi-o şi atunci o să puteţi striga: „Şi eu sînt poet”! Vă mai aştept.

Petre Grigorescu. Mi-a plăcut sintagma „plecat aproape definitiv din ţară”. Cred că acolo, la Paris, v-aţi depărtat de poezia contemporană şi de poezie în general. Enunţurile dvs. sînt uscate, încearcă să creeze construcţii logice, uneori paradoxuri, alteori dezvoltă raţionamente prea complicate. Dar e cert că nu au nici urmă de lirism. Nu în sensul convenţional-dulceag, ci în cel al emoţiei şi al posibilei participări („compătimiri”, zicea Veta) a cititorului la trăirile dvs. Nu puteţi obţine o reacţie empatică prin asemenea texte. Folosiţi-vă inteligenţa şi capacitatea de calcul pentru a o dobîndi.

Mirel Stan. Poemele dvs. sînt lucrări de tinereţe, precipitate şi inegale. Aveţi o anumită înzestrare şi sînteţi conectat la sensibilitatea generaţiei dvs. Dar în niciun text, din cele trimise, nu mergeţi pînă la capăt cu închegarea unei comunică ri. Fie neglijenţa vă face incoerent, fie vă complicaţi şi apoi puneţi capăt abrupt „discuţiei”. Efectul e uneori involuntar comic: ieşeam de la dark pub când şoseaua a început să se zguduie,/ să-şi ceară doxa (sic!) zilnică de presiune ca un drog./ nicio maşină n-a mai trecut pe acolo. / sunt singur