Sunt uimit să constat că multe dintre definiţiile date plagiatului sunt greşite. Până şi D.E.X. ezită între însuşirea (parţială sau integrală) a unei opere care aparţine altuia (ediţia 1975) şi preluarea nedeclarată a unor idei şi cuvinte (ediţia on-line recentă). În alte locuri, am găsit indicat procentul de la care preluarea este considerată plagiat. La aceasta, aş adăuga observaţia că, în acelaşi D.E.X., compilaţia este definită asemănător, ca o operă sau lucrare cuprinzând „idei şi fragmente din diverşi autori, neprelucrate în mod personal”. Variaţiile cu pricina sunt nesănătoase, chiar dacă nu e sigur că plagiatorii şi compilatorii, tot mai numeroşi de la o vreme pe planeta intelectuală, îşi trag din ele (parţial sau integral) energia necesară.

În fond, lucrurile sunt destul de simple. Plagiatul constă în însuşirea nedeclarată a unor cuvinte şi expresii străine. Este evident că acestea sunt purtătoare de idei, dar simpla repetare a ideilor, dacă se face în alte cuvinte, se cheamă compilaţie şi este mai greu de detectat prin programele actuale de calculator de care se folosesc majoritatea universităţilor din lume. Nu opera, în general, ci textul reprezintă terenul plagiatului. Iar indiciul principal îl oferă absenţa ghilimelelor. Menţionarea la bibliografie a unor opere nu este suficientă pentru a putea delimita originalul de împrumut. Cât priveşte procentul, el este indiferent. Plagiatul nu poate fi apreciat cantitativ, ci numai calitativ, în sensul că repetarea de locuri comune nu e neapărat o dovadă de însuşire nedeclarată a unor bunuri străine, fiind vorba, în acest caz, de bunuri comune. Nici în plan juridic, procentul nu e relevant.

Plagiatul e o formă de lene intelectuală, ca, de altfel, şi compilaţia. Deosebirea e că plagiatorul nu-şi dă nici măcar minima osteneală de a spune în alte cuvinte acelaşi lucru. Juridic, e fals şi uz de f