Spre disperarea unora, spre marea surprindere a altora şi în indiferenţă bine întreţinută mediatic a majorităţilor „tăcute", revoluţiile democratice arabe continuă. Deşi stereotipuri culturaliste întreţinute de cel puţin două decenii de dictaturile din lumea arabă pentru a-şi legitima existenţa, amplificate mai apoi de huntingtoniana „ciocnire a civilizaţilor", s-au dovedit false sau absurde, frica de „islamism" - cea mai „bună" justificare pentru inamicii democraţiei de a-şi manifesta „neîncrederea" în capacitatea lumii arabe de a se democratiza - rezistă.

Însă acum, când mişcarea revoluţionară a cuprins majoritatea statelor din Magreb şi Maşrek, ceea ce se întâmplă în lumea arabă nu mai poate fi nici ocultat, nici împiedicat. Cu atât mai mult cu cât toate acestea apar, paradoxal, într-un moment în care democraţia europeană pare mai şubredă ca niciodată de la încheierea celui de-al doilea război mondial.

Deja de la căderea lui Ben Ali, din 14 ianuarie, deznodământul revoltelor din lumea arabă putea fi intuit, şi, cu toate acesta, la noi, ca şi aiurea, mulţi nu au vrut să creadă. La început se întrevedea încă în multe comentarii, dacă nu simpatie, oricum complezenţă faţă de dictatorii care menţinuseră „stabilitatea" în faţa ofensivei fundamentaliste. Mai apoi, deşi atât manifestaţiile de pe bulevardul Habib Burguiba din Tunis, cât şi cele din Piaţa Tahrir din Cairo au mobilizat manifestanţi paşnici din toate mediile ideologice, de la islamişti la alterglobalişti, iar cererea privind democratizarea nu a încetat, în comentariul public şi-a făcut locul manifestarea îngrijorării privind islamizarea regiunii.

Ori, în faţa acestor evoluţii societale spectaculoase arabă politica externă românească s-a dovedit dacă nu oarbă, cel puţin rău orientată. Căci dacă ambiguităţile privind relaţiile României cu petro-dictaturile din lumea arabă erau legate de cons