Pe ultima pagină a numărului 11 şdin 1960 al Gazetei literareţ, pagina internaţională, un articol semnat cu iniţialele S.E. descrie „Situaţia literaturii în Spania fascistă”, vorbind despre cenzură, interzicerea unor subiecte etc. Perspectiva celui care semnează articolul este, desigur, aceea a unui ins care nu are habar de asemenea obiceiuri şi încearcă să le înţeleagă. Efectul e incredibil şi nu poţi să nu te întrebi cum vor fi sunat aceste consideraţii în epocă. Se vorbeşte în primul rînd despre posibilitatea de a spune adevărul doar după trecerea graniţelor (...). Se citează în acest sens mărturia lui Jose Corrales Egea din Lettre françaises din 18-25 februarie 1960, care se plînge de „cenzura franchistă”, văzută ca „instrument de zădărnicie a gîndirii libere” (...) Adîncindu-se în explicitarea fenomenului cenzurii franchise, pe urmele scriitorului spaniol, misteriosul S.E. ne oferă un preţios prilej de meditaţie asupra diferenţei dintre cenzura franchistă şi cea comunistă:

„Autorii sînt forţaţi să se mărginească la cîteva teme a căror tratare nu presupune o prezentare directă a Spaniei contemporane. Cenzorii pîndesc şi sancţionează pe acei care se apropie prea mult de realitate, dar salută şi stimulează pe cei care se îndepărtează de hotarele ei.”

Cu alte cuvinte, dacă ar fi să comparăm cele două sisteme de cenzură, cea franchistă ar fi una categorică, pe cînd cea comunistă, una perversă. Pentru că în timp ce acolo e interzis a vorbi despre realităţi contemporane neconvenabile, adică se doreşte tăcere în această zonă, în România, dimpotrivă, se îndeamnă la a vorbi despre realitate, ba chiar există directive şi chiar legi de stat în acest sens, „pentru actualitate în literatură”. Că de la realitatea programatică se ajunge în fapt la o ficţiune totală, desfigurînd pînă la opoziţie adevărul social, psihologic, politic al realităţii, aceasta este o