Neluat în seamă nici de N. Manolescu, nici de Alex Ştefănescu, în Istoriile lor, Ilie Constantin se revanşează, am putea zice, autoconsacrându-şi cartea Ego scriptor (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010).

Avusese totuşi parte de recunoaşterea altor critici (I. Negoiţescu, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Al. Călinescu) şi chiar a lui Nicolae Manolescu, la urma urmei. Nu el i-a înmânat, în 2003, ca preşedinte al juriului, Premiul Naţional de Poezie Mihai Eminescu? Nu i-a făcut însă loc în Istoria critică, trecându-l printre scriitorii demni să figureze doar în „Dicţionar”.

Poetul are totuşi despre sine altă reprezentare, venind cu această carte de „lecturi autocritice” în care ajunge la concluzia că este „egalul celor mai buni”. La cine dintre contemporani se va fi gândit spunând „cei mai buni”? Poate la Nichita Stănescu şi la Cezar Baltag, poeţii alături de care debutase editorial în faimoasa (şi norocoasa) colecţie „Luceafă rul”.

Mă grăbesc să arăt că nu despre autoadulare este vorba în Ego scriptor, ci de o relectură critică a propriilor cărţi, lucidă şi cu accente de severitate care nu stau în obişnuinţa oricui. Sigur, Ilie Constantin se consideră „egalul celor mai buni”, cum spuneam, dar până să se vadă astfel îşi denunţă toate slăbiciunile şi îşi face reproşuri cu nemiluita. Placheta de debut, Vântul cutreieră apele, îi apare „angoasantă” şi se minunează de criticii care, în epocă, au desluşit în ea semne de talent. Nici a doua carte, Desprinderea de ţărm, „nu diferă mult de prima”, nereprezentând cu adevărat o „desprindere” de poncifele cultivate în interval (ilegalişti, mineri, zidari, schele etc.) şi nici de acel „prozaism ritmat” atât de impropriu exprimării lirice propriu-zise. Sunt locuri comune, sunt ticuri ale întregii producţii poetice a momentului 1960 pe care tinerii de atunci încercau să le mascheze apelând la „răsfăţuri de vocabule