De peste douazeci de ani, in gospodaria casei mele, in grajdul vitelor, pe o grinda, si-a cladit cuib o pereche de randunele.
In fiecare primavara s-au intors la casa lor, spre bucuria mea si a familiei. Nu stiu daca in tot acest rastimp pasarile au fost aceleasi. Nu cred ca randunelele traiesc atatia ani si apoi, trebuie luat in seama si greul calatoriei pe care o fac an de an, spre tarile calde. Cert este ca, in fiecare vara, in cuibul lor au crescut 4-5 puisori, care s-au intors in casa parintilor. Desi randunelele nu se numara printre maestrele la cantat, cum e, de pilda, privighetoarea, ciripitul lor risipit dimineata in cascade sonore umplea vazduhul de cantece si viata. La fel de frumoase le erau si zborul razant, care sageta necontenit cerul stralucitor si albastru, vesmintele lor negru cu alb, care le dadea o distinctie deosebita, si puii lor, insirati ca niste margele pe marginea cuibului. Le-am urmarit, le-am vorbit si, chiar daca nu m-au inteles, m-am simtit bine in compania lor. Obisnuite cu mine, nu zburau speriate. Doar la inceputul primaverii, cand soseau la cuib, erau mai banuitoare, pana cand se acomodau cu tot ce se misca prin curte. Vecinatatea lor permanenta mi-a oferit intelesuri noi asupra sensului existentei, mi-a luminat sufletul, mi-a daruit liniste, m-a apropiat de Dumnezeu. Am inteles ca stapanul cerului si-al pamantului le-a dat si lor acelasi drept la bucurie si viata, ca noua. Am inteles sensul existentei traite intens. Intr-o vara, cand puii erau gata de zbor, au venit la mine in vizita niste prieteni. Printre altele, le-am povestit si despre randunelele mele si i-am dus sa vada puisorii. Spre spaima mea, nici cuibul, nici puii nu mai erau pe grinda din grajd. Pe moment, am crezut ca motanul nostru a produs o nenorocire, dar nu se afla primprejur. De altfel, intr-unul din colturile grajdului am vazut puisorii. Speriati, sta
