Unul dintre regretele existenţei mele instituţionale este că, în cinci ani de zile cît am făcut parte din juriul Uniunii Scriitorilor, n-am reuşit să contribui la premierea unui mare poet român.

Numele lui este Emil Brumaru şi rar mi-a fost dat să văd mai mult ghinion în dreptul unui autor. Mereu nominalizat, în ultimul deceniu, el a fost întotdeauna la cîţiva milimetri de bifarea simbolică a statutului de clasic în viaţă pe care formula Opera Omnia o sugerează şi o consolidează. Abia în acest an, „Observator Cultural” (cu un juriu lipsit de inestimabila mea prezenţă) a făcut în sfîrşit dreptate unui scriitor pe care, pe măsură ce-l reciteşti, îl redescoperi de fiecare dată ca fiind altfel.

Un poet minor?

Formula mă face să rîd, aşa cum mi se întîmplă şi cînd o văd ataşată unui prozator de nivelul lui Ştefan Agopian. Fiindcă amîndoi scriitorii au deschis şi au ilustrat cîte un culoar în literatura română, reuşind o performanţă dublă. Să nu semene cu nimeni. Şi să nu poată fi copiaţi de nimeni. Pe de o parte, sînt nişte pionieri şi nişte reformatori. Pe de alta, îşi elimină din joc epigonii, făcînd din originalitatea viziunii în expresie criteriul decisiv.

„Minoratul” lui Brumaru are, e drept, şi o explicaţie de istorie literară. Venind în cîmpul actualităţii culturale după ce Nichita Stănescu şi alţi lirici metafizici ai generaţiei ’60 construiseră un model de reprezentare poetică, el – care avea un alt tip de reprezentare – a părut deodată marginal, periferic, chiar non-poetic. Cine voia să-l discrediteze îi spunea „poetul bulion”. Poezia era obligatoriu să folosească un registru înalt, să transfigureze realul, să cosmicizeze experienţele concrete, să şteargă conturul individualităţii şi societăţii. Să fie abstractă. Să fie Poezie.

Şi, pe acest fond de aşteptări, venea Emil Brumaru cu universul lui mărunt şi mărunţit, mîngîind cu priv