Oamenii mari cred în povești. Chiar dacă se încăpățânează rău de tot să nu recunoască asta. Iar interesul universal pentru nunta regală dintre Catherine și prințul William o demonstrează din plin. Povestea fetei din popor, frumoasă și deșteaptă, care ajunge soție de prinț, rege, împărat sau șeic, înfrângând diferențele de clasă socială și/sau etnie ori religie, o întâlnim pe la toate popoarele lumii. Și are o ascendență de sute de ani (chiar mii de ani, dacă ar fi să punem la socoteală doar povestea frumoasei evreice Estera, soția împăratului persan Xerxes, care dă și titlul unei cărți din Vechiul Testament).
Așadar nimic nou sub soare (ori, mă rog, sub ceața londoneză). Poporul se simte bine (pentru că o reprezentantă a sa ajunge într-o poziție dominantă), se simte admis la masa privilegiașilor (deși nu ar putea denumi privilegiile sau avantajele directe pe care le produce o asemenea alianță), casele regale se bucură și ele de adeziunea ad-hoc pe care o manifestă masele. Să tot petreci în asemenea condiții.
Ce rămâne după ce distracția se încheie? Ei bine, poveștile clasice sunt extrem de expeditive în acest sens: ”și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Variantele moderne sunt ceva mai diferite. Pentru că un asemenea final nu e, desigur, pe placul mass media, în special al tabloidelor. Care vor avea grijă să vedem și ce nu ar trebui să vedem din acea ”fericire până la adânci bătrâneți”.
De aceea sunt departe de a-i invidia pe cei doi tineri atât de fericiți astăzi. Destinul lor e departe de a fi ”al lor”. Nu mă situez însă nici în extrema celor care îi compătimesc (pentru faptul că ori vor avea o viață conformă cu așteptările altora de la ei, ori vor deveni personajele preferate ale tabloidelor). Pur și simplu constat importanța exagerată acordată unei nunți ”cu repetiție”. Și atribuirea unor semnificații fără acoperire acestui eveniment
