Ma provoaca un simt al mandriei, cand ma gandesc la marii barbati de stat din trecut, fauritori ai Romaniei, atat de multi si de intelepti, incat nu stii de unde sa incepi.

As incepe de la Cuza Voda, cel care a unit principatele cu o dibacie fara seaman, autorul unei adevarate revolutii de catifea, menita sa-l faca respectat de contemporani si venerat de posteritate.

Un refuz politicos

Poate nu toata lumea stie ca, dupa detronarea provocata de "monstruoasa coalitie", in exil fiind, A.I.Cuza a primit vestea surprinzatoare ca, dincoace, in tara, electoratul l-a ales, in lipsa, deputat de Mehedinti. Era invitat cu respect sa-si preia mandatul.

Se compara un asemenea stralucit omagiu cu dubioasele noastre sondaje de opinii, facute anume ca sa-si etaleze pretentiile la scaun niste sefi, de care s-a saturat electoratul?

Raspunsul printului exilat a fost superb: onoarea il copleseste, dar intoarcerea in tara ar starni noi intrigi si rivalitati, care nu vor face bine poporului roman.

Ma minunez privind prapastia dintre demnitatea fostului domnitor si disperarea cu care se agata de fotoliu demnitarii nostri, aparandu-se cu imunitatea, atunci cand sunt banuiti de potlogarii.

9 mai 1877

Trecand de la barbatul Cuza la barbatul Kogalniceanu, iti vine in minte faimosul discurs din 9 mai 1877, cand a apucat taurul de coarne cu propriile maini, declarand solemn independenta tarii, o independenta pe care inca n-o recunostea nimeni, dar nici nu cracnea cineva.

Trebuie sa fi adulmecat mult Kogalniceanu, ca sa pandeasca momentul favorabil si sa simta ca, oricat i-ar enerva pe cei tari, tot nu va cracni nimeni.

Turcia scrasnea din dinti, dar era stransa cu usa, in preajma unui razboi, gata sa izbucneasca.

Rusiei nu-i pica bine un stat independent in coasta, da