„Banul duce la destrămarea imperiilor şi prăbuşirea cetăţilor” - spunea Miron Costin, unul dintre primii scriitori şi istoriografi din literatura română. Cetatea Ineului, o capodoperă a arhitecturii Renaşterii târzii stă în prezent sub semnul aparenţei, aşteptând restaurarea care de ani buni îi este promisă.

Statul român ne-a obişnuit ca astfel de vestigii care stau să cadă din lipsa banilor, să nu reprezinte o prioritate într-o „Românie turistică”, promisiunile fiind singurele rămase în picioare. În ceea ce priveşte Cetatea Ineului, de ani buni se fac planuri, se dau idei, dar până să fie puse în aplicare, tot noi suntem cei care am rămas cu speranţa că într-un final ceva s-ar putea schimba.

Dacă Occidentul a ştiut să gestioneze astfel de monumente, România se pare că a lipsit de la această lecţie. „Turismul în România se concentrează asupra peisajelor naturale şi a istoriei sale bogate” - spunea cineva. În ceea ce priveşte istoria noastră, se pare că şi acest aspect a fost de la bun început scos din context.

Ineul medieval şi cetatea

Istoria medieval a Ineului se suprapune cu istoricul cetăţii, care devine centrul unui mare domeniu feudal, compus din 51 de sate. Ca şi „surorile” sale din Şiria, Dezna sau Şoimoş, Cetatea Ineului ajunge şi sub stăpânirea lui Mihai Pătraşcu, sau Mihai Viteazul, care trece prin aceste părţi în drum spre Praga pentru a duce tratative cu împăratul Rudolf.

Cetatea se compunea de fapt din două elemente. Primul, cetatea interioară cu două nivele, existentă până în prezent, are forma de pătrat, la colţuri fiind străjuită de patru bastioane circulare, care permiteau acţiunea eficace a artileriei şi azi putându-se observa urmele unor deschizături adaptate pentru gurile de foc. Al doilea element situat în exterior, la distanţă de câteva sute de metri forma brâul de ziduri din piatră, tot î