Personaj important în fotbal, arbitrul este foarte des comentat, dar puţini sunt cei care încearcă să-i cunoască psihologia.

Termenii în care se vorbeşte despre „cavalerii fluierului" sunt rar tandri. De la strigăte care de care mai „pline de conţinut" până la influenţe, intimidări şi ameninţări - acesta este tratamentul la care „oamenii în negru" sunt supuşi de unii antrenori ori intermediari ai acestora. Nu fluieri cum trebuie? Te recuzăm şi o să mai stai dumneata pe acasă să faci tuşă până te „reabilitezi". Ţintă preferată a suporterilor supăraţi, arbitrul nu se poate apăra. Nu i se dă posibilitatea să justifice hotărârile şi să spună ce gândeşte.

La noi, pe multe stadioane, arbitrul este privit de la început ca un inamic în loc de a fi considerat un partener la o întrecere sportivă în care toţi jucătorii se angajează cu bune intenţii. Dacă într-un meci decisiv, un jucător ratează „un gol ca şi făcut", puţini sunt cei care îi reproşează ratarea, dar dacă o decizie a arbitrului influenţează scorul final e „sfârşitul lumii". Este anormal. O eroare de interpretare ar trebui judecată ca şi greşeala unui jucător. Bineînţeles dacă această greşeală nu este premeditată. Să admitem că arbitrul de fotbal este şi el cu calităţi şi slăbiciuni, cu zile bune şi mai puţin bune. El există pentru a ajuta fotbalul, nu pentru a-l „demola".

La un curs organizat de Uniunea Europeană de Fotbal (UEFA) cu obiectiv principal interpretarea şi aplicarea uniformă a regulilor de joc, s-au expus 20 de directive pentru arbitri. Iată câteva dintre ele: curmaţi jocul brutal; fiţi fermi încă din primele minute; sancţionaţi actele nesportive; nu ezitaţi să acordaţi lovituri de pedeapsă; nu transformaţi o lovitură liberă directă într-o indirectă; faceţi să se respecte regulile cu mult curaj; nu admiteţi tragerile de timp; combateţi simulările.

La care noi am adăuga pentr