Minute în şir am încercat să-mi explic de ce făptura Papei îmi crea un sentiment ciudat, un soi de anestezie nervoasă. Tensiunea în care m-am obişnuit să trăiesc, gata să primesc şi să dau lovituri, se spulberase ca şi cum n-ar fi fost, prima dată după atâţia ani. Nu numai vorbele, dar şi gesturile, chipul său, mâinile, totul transmitea un mesaj esenţial pe care mă chinuiam să mi-l formulez.

Înţelegerea a venit ca un fulger, când Sanctitatea Sa a pomenit numele lui Nicolae Steinhardt. Ar fi putut să aleagă pe oricine altcineva dintre personalităţile religioase ale României, şi totuşi l-a numit pe monahul de la Rohia. Pe evreul botezat în puşcăria comunistă, care şi-a situat opera sub semnul adâncii mulţumiri aduse cerului pentru fericirea de a fi fost aruncat în genunile suferinţei, de unde a ieşit cu lumina lui Iisus pe chip. Jurnalul său de temniţă se numeşte Jurnalul Fericirii. Papa Ioan Paul al II-lea părea că mulţumeşte în fiecare clipă Domnului pentru spinarea sa încovoiată, pentru mâna tremurândă, pentru saliva pe care, uneori, buzele n-o mai puteau împiedica să curgă. Kenosis, dezbrăcarea de sine, smerenia, umilinţa pe care Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi-a asumat-o în întruparea sa omenească, dând ascultare lui Dumnezeu - Tatăl până la moartea pe cruce, pentru a arăta oamenilor că mântuirea e aievea şi nu închipuire, virtutea aceasta profund creştină, care se opune trufiei şi gloriei vane atât de plăcute Diavolului, o văd pentru prima oară întruchipată desăvârşit într-un om. Umilinţa adevărată faţă de Dumnezeu face să răsară, ca un miez de nufăr, din fiinţa chinuită a Papei, un ameţitor respect pentru fiecare fiinţă omenească dintre sutele de mii aflate în faţa sa. Simţeai cu toate băierile inimii că ultima brumă de vlagă rămasă ar fi cheltuit-o ca să stea de vorbă cu oricare din mulţime, aşa cum a stat de vorbă până şi cu Ali Agca, cel ce încercase