Românii de astăzi suportă taxe şi impozite directe şi indirecte. În aceeaşi situaţie erau şi strămoşii noştri, dacii. De altfel, impozitele sunt o invenţie veche şi au apărut odată cu înfiinţarea statelor, ca principala sursă de venit pentru nevoile acestora. Sursa: LIBERTATEA

Cele mai precise informaţii referitoare la taxele şi impozitele pe care le plăteau strămoşii românilor provin din perioada de după cucerirea Daciei de către romani, în anul 106.

În acea perioadă, în Dacia romană existau patru clase sociale: cetăţenii romani, care beneficiau de toate drepturile, locuitorii municipiilor, care aveau drepturi limitate, Peregrinii (băştinaşii), care au devenit din anul 212 cetăţeni romani, şi robii.

Dările percepute de la locuitorii Daciei erau acelaşi ca cele percepute de pe tot cuprinsul Imperiului Roman şi erau de două feluri: directe şi indirecte, potrivit Ministerului Finanţelor Publice (MFP).

Astfel, strămoşii noştri trebuiau să plătească două impozite directe importante. Primul era tributum soli, adică darea funciară asupra proprietăţilor imobiliare, echivalent cu impozitul pe case şi terenuri din zilele noastre. Impozitul se aplica asupra capitalului la care era evaluat imobilul, adică la valoarea de piaţă şi se cifra, de obicei, la 1% pe an.

Al doilea impozit direct era tributum capitis. Aceasta era o dare pe cap de locuitor, platită numai de persoanele care nu achitau darea funciară.

Pe lângă aceste două dări, locuitorii Daciei mai erau obligaţi să presteze anumite munci fizice sau servicii, numite vectigalia, ce constau în general în transporturi sau cărat.

Taxă de intrare în oraşe

În ceea ce priveşte impozitele indirecte, dacii aveau trei mari dări. În primul rând, ei dădeau statului vicesima hereditatium, o dare care consta din a 20-a parte din moştenirea dobândită, adică