Foto: Roxana Roseti n) În amurg, văzduhul s-a învolburat aprig. Fâşii albastre, strecurate printre nori roşietici, negri, gri sau violeţi. Ori vineţii. Nuanţe aprinse şi limpezi într-o continuă prefacere. O dezlănţuire cromatică înmărmuritoare, un dans al cerului de care numai zănatica primăvară este în stare. Ehe, cerul deziernării, ce mai minune dumnezeiască! De când nu l-aţi mai cercetat cu inocenţa copilului vrăjit de culorile ce se schimbă întruna, luând forme ireale? Să stai aşa, minute în şir, cu ochii pironiţi în sus şi să-ţi laşi imaginaţia s-o ia razna, să se încure niţel pe necuprinsul bolţii fabuloase... Să petreci cu văzul fiecare norişor, crescut sau descrescut din vânturile zbenguitoare. Creaturi de fum născute şi risipite pe dată, gonind pe ecranul imens. Deodată, mi se năzare că cerul dansează, în asfinţitul de aprilie. Dar nu un dans oarecare, ci un flamenco, tânguitor şi viril deopotrivă. Acolo, în dansul acela spaniol, virilitatea tânguirii este maximă. Viaţa şi moartea se luptă asurzitor, şi castanietele plâng de se surpă lumea. Pământul pârâie şi-l simţi crăpându-se şi clătinându-se sub izbiturile tocurilor furibunde. Iubire şi ură, pasiune descătuşată, asta înseamnă flamenco. Femeia şi bărbatul „topiţi într-un înger”, vorba lui V. Hugo. Un înger gustând din păcatele lumeşti, însă. Focul şi pământul, adică. Ritm năucitor şi culori ţipătoare, mişcare şi culoare, aidoma cerului de primăvară.
n) Cândva, ieşit din copilărie, năzăririle ce-mi cutreierau mintea febrilă aveau chipuri seducătoare. Irezistibile, nu altceva! Păi, Michele Mercier era una, Sylva Koscina, alta. Raquel Welch s-a ivit mai târziu. Nici Liz Taylor nu m-a ocolit, ca să n-o pomenesc pe Ursula Andress. M-am îndrăgostit, pe rând şi pe furiş, de toate, să nu care cumva să mă afle cei din jur. Le-am iubit pătimaş, nemărturisindu-mă cuiva.