Comedia Acharnienii, compusă şi reprezentată de Aristofan în 425 a. Chr., acordă un loc deosebit de important diferitelor ospeţe, începând cu cina Marelui Rege al Persiei, unde se pun pe masă măgari şi struţi fripţi întregi la cuptor, şi încheindu-se cu masa rustică, modestă dar sărbătorească, pe care eroul comediei, Dikaiopolis, şi-o oferă sieşi în finalul piesei. În centrul acestui construct gastronomic, Aristofan evocă symposia de la curtea regelui tracilor Sitalkes, din dinastia Odrizilor, cu care atenienii se aliaseră cu doar câţiva ani înainte. Poetul foloseşte toate stereotipele barbarului parvenit pentru a ridiculiza relaţia privilegiată a cetăţii cu un aliat atât de puţin civilizat ca regele trac: la curtea acestuia, beţiile se ţin lanţ, iar faptul că regele însuşi, euforic, scrie pe pereţii sălii de banchet Athenaioi kaloi, ca un erast de neam nobil îndrăgostit de un efeb, nu face decât să accentueze în registru comic zelul de neofit al lui Sitalkes în ale culturii greceşti.
Sărbătoarea Apaturiilor, bun prilej de „lăcomie civică”
Ca orice parvenit, Sitalkes încearcă să treacă drept cunoscător al uzanţelor greceşti şi e întrecut doar de fiul său Sadokos, căruia atenienii îi conferiseră în 431 a. Chr., odată cu încheierea alianţei, calitatea – foarte greu de dobândit de către un străin – de cetăţean atenian. Proaspătul atenian visează la un singur lucru: să se îndoape la sărbătoarea Apaturiilor. Acest festival arhaic – sărbătoarea lui Apollon ocrotitor al Părinţilor – consacra anual integrarea adolescenţilor (efebii) în fratrii, subdiviziuni cu funcţii religioase ale cetăţii, din care făceau parte exclusiv cetăţenii Atenei. Din cele trei zile ale festivităţilor care aveau loc în fiecare an în octombrie, prima, numită Dorpion, era consacrată unui ospăţ comun al fratriilor, instituţia arhaică garantă pentru puritatea filiaţiei ateniene a
