VREMEA UNUI ADIO. Ultima fabrică ce producea maşini de scris a fost închisă zilele trecute, pentru că vânzările s-au dus în cap de tot. Nostalgicii n-au uitat însă aparatele care au dat farmecul unei epoci. Sursa: SHUTTERSTOCK
N-a lipsit din nici o instituţie fie ea comunistă sau de dinainte de război. Sunetul butoanelor făcea atmosferă în birouri. Înainte de 89, riscai puşcăria dacă nu declarai la miliţie că deţii o maşină de scris. Dacă acum când intri într-o redacţie de ziar auzi zgomotul blând al tastaturii computerului, până în urmă cu zece ani te asurzea ţăcănitul strident al străvechilor maşini Remington. Tranziţia s-a făcut brusc, în numai doi - trei ani.
De când compania indiană "Godrej and Boyce", ultima producătoare de "ţăcănitoare", a anunţat, zilele trecute, că producţia va fi sistată din cauza comenzilor slabe, nu ne putem gândi decât la faptul că nostalgicii vor folosi, de-acum înainte, maşini de scris la mâna a doua.
În anii 90, "Godrej and Boyce" scotea pe piaţă, anual, 50.000 de maşini de scris. Clienţii erau, de regulă, insituţiile din ţările din lumea a treia, acolo unde epoca tehnologizată a computerelor n-a putut depăşi bariera timpului. Ultimul aparat produs în India, spunea directorul companiei reprofilate acum pe asamblarea de frigidere, va fi vândut într-o licitaţie cu tam-tam. Preţul nu va fi modificat, rămâne la fel de mic, chiar dacă ultima unitatea pleacă în lacrimile angajaţilor pe poarta fabricii.
Astăzi, cel care mai bate la o maşină de scris clasică e privit ca proprietarii de automobile de epocă. Adaptaţi de acum la navigarea pe net, ziariştii sau scriitorii care s-au consacrat lucrând la maşina de scris îşi mărturisesc nostalgiile. Cristian Tudor Popescu, Petre Mihai Băcanu, Tudor Octavian şi Alex Ştefănescu povestesc despre o eră apusă definitv.
Tudor Octavian, ziarist şi s
