“Puţini oameni au întruchipat ce avea cel mai bun relaţia dintre America şi Europa mai bine ca Ron Asmus. A fost unul dintre principalii arhitecţi ai extinderii NATO: o idee care a schimbat lumea şi care părea sălbatic de imposibilă pentru mulţi, atunci când a fost lansată în zorii anilor ’90 şi care a devenit ceva obişnuit 10 ani mai târziu. 100 de milioane de oameni, de la Marea Baltică până la Marea Neagră, îi datorează securitatea” se spune în necrologul apărut pe pagina web a săptămânalului The Economist.

Într-un moment în care Washingtonul este tot mai puţin preocupat de Europa şi care pare să anunţe chiar apusul unei epoci, ar fi bine să nu uităm testamentul geopolitic al generaţiei lui Ron Asmus (“generaţia est-europeană din politica externă americană”, cum a numit-o Ivan Krastev). Reluăm ultimul interviu acordat de Ronald Asmus revistei FP România, publicat în ediţia nr. 18 (septembrie/ octombrie 2010).

FP România: Spuneţi că nevoia de reasigurare este generată de faptul că o parte a aliaţilor estici se îndoiesc de angajamentul Vestului faţă de apărarea lor. Cum se poate restaura încrederea în NATO?

Ronald Asmus: Problema nu este nouă, iar răspunsul nu este o ştiinţă exactă. NATO s-a luptat cu ea încă din momentul fondării sale. Aproape fiecare alianţă multilaterală din istorie s-a confruntat cu o versiune a sa. Angajamentele politice trebuie să fie susţinute de angajamente de apărare şi planificare care produc în sine solidaritate şi dependenţă reciprocă. Obiectivul este obţinerea unei stări în care coeziunea şi solidaritatea alianţei oferă tuturor membrilor încrederea că securitatea lor este indivizibilă. Puterea Articolului 5 nu a stat niciodată în cuvintele de pe hârtie. Întotdeauna aceste angajamente politice au fost urmate în lumea reală de o infrastructură colectivă de planificare, exerciţii comune şi trupe. În cele din urmă