Calitatea – sau funcţia – de consilier a fost, practic, inexistentă înainte de revoluţie. Ea a înflorit odată cu democraţia, oferind un rost mulţimii de veleitari fără calificări precise, care se puteau insera astfel în mecanismele puterii.

Locul în care care a prosperat, cu adevărat şi cu ample implicaţii în context, a fost palatul Cotroceni. În primul său mandat, Iliescu a avut doar vreo trei consilieri, selectaţi dintre oamenii cu care lucrase şi pe care-i cunoştea. Treptat, numărul lor a crescut, s-au împărţit pe două categorii (consilieri prezidenţiali şi consilieri de stat), primii fiind mai ceva decât ceilalţi. Constantinescu n-a pus mare preţ pe ei şi a avut, probabil, cei mai puţini: Zoe Petre, fiul său Dan, Dorin Marian şi-o perioadă, Hamagea. În concepţia sa, preşedintele cerenist se considera suficient de deştept pentru a nu fi nevoit să plece urechea la ce-i spun unul sau altul, ca un veritabil lider zonal ce era. În ultimul său mandat, Iliescu a avut echipa cea mai stabilă, cu care şi-a început şi şi-a sfârşit mandatul: Ştireanu, Creţu, Miculescu erau oameni noi pe care preşedintele i-a mandatat cu încrederea sa până la capăt.

La venirea lui Traian Băsescu la Cotroceni, lucrurile s-au schimbat fundamental. Odată cu creşterea explozivă a schemei – organigrama prezidenţială a sporit, de la cei vreo 80 de angajaţi iniţiali, la circa 100 (odată cu preluarea grădinarilor şi a altor funcţii administrative) până la vârful de astăzi, de peste 250 de oameni, ilustrând perfect alegoria omului gras pe care-l duce în spinare omul slab – statul!

Principala caracteristică a armatei de consilieri care-l înconjoară pe preşedinte este fluctuaţia. Pe puţin vreo 50 de persoane au deţinut în cartea de muncă această calificare pluridisciplinară, mai mult de jumătate dintre ei părăsind, din diferite motive, Palatul şi pe preşedinte. Echipa de start, alcătui