Palazzo Correr, imobilul pe care Nicolae Iorga l-a destinat, în cetatea Serenissimei, promovării imaginii artistice, culturale a României, a fost locul unde, pe 11 martie, la invitaţia Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică, una dintre vocile unice ale poeziei româneşti, Ileana Mălăncioiu, a fost invitată la o întâlnire cu studenţii de la Universitatea Ca Foscari din Veneţia, de la Padova şi Udine. A doua zi, la Bistrot de Venise, în traducerea lui Danilo de Salazar, poemele Ilenei Mălăncioiu au atins coarda sensibilă a elitei artistice veneţiene, care de 18 ani a făcut din acel spaţiu un templu al artelor reunite.
Născută în anul morţii lui Nicolae Iorga, într-un sat argeşean, poeta a parcurs poezia românească mereu în alt pas decât colegii săi de generaţie, şaizeciştii, mereu altfel decât oricare dintre generaţiile următoare de poeţi. Nicolae Steinhardt spunea despre ea: "Aferim femeie! Mare poetă”, punctându-i astfel calităţile: "Curajoasă. Aspră. Le vede, le ştie, le spune. Şi cu suflet de muiere sensibilă, simţitoare. Suflet adânc, colţuros. Am calificat-o: o Antigonă ducându-l pe Oedip de mână, dar o Antigonă cu suflet de Electră”.
De la "Pasărea tăiată”, volum care îi apare în 1967, până la cărţile postdecembriste şi la antologiile din ultimii ani – precum "Linia vieţii”, în 1999 - Ileana Mălăncioiu nu deszice portretul pe care i l-a făcut Sfântul de la Rohia, şi cu atât mai puţin nu se deszice. Se vede asta mai ales atunci când compari textul scris de mână cu cel tipărit după atenta cenzură comunistă. E şi motivul pentru care poeta simte nevoia să îşi reediteze volumul "Urcarea muntelui”, decimat la vremea primei apariţii de o cenzură care urmărea sensurile până în pânzele albe. Citite astăzi, poemele vechi, necenzurate, te fac să-ţelegi de ce Steinhardt o vedea "Curajoasă. Aspră”, "o Antigonă cu suflet de Electră”.
Metafora
