Foto: Cristian Marcu Un popor nu are, cred, părinţi, căci el în­suşi e părintele nostru, al tuturor. Însă un popor care se desparte cu obidă de conducătorii săi, mai ales dacă el însuşi i-a ales, e un popor vre­melnic însingurat. Aşa au ajuns ro­mânii să fie exact ceea ce nu îşi do­resc: săraci şi fatalişti, plini de năduf şi sictiriţi. Ultima stare sufletească, a fi sictirit, înseamnă a fi alungat cu înjurături. Aşa pare că simt mult prea mulţi dintre cetăţenii – liberi, acasă sau în străinătate – ai României. Ro­manul "Princepele" al lui Eugen Barbu – recent reeditat –, care e un fel de basm, după cum avertizează au­to­rul, povesteşte prefacerea unui despot rău, dar melancolic într-unul ab­so­­lut nemilos. Citând, adică făcând un împrumut din această scriere cu to­tul remarcabilă, subliniez că po­vestea e proiectată în spaţiul românesc din epoca fanariotă.

Înainte de a porni pe drumul pre­facerii amintite, Princepele face un tablou al domniei sale din care citez: "Ţara, sau ceea ce numim noi ţară, este coruptă până în măduva oaselor. Nu se dobândeşte nici bună ziua fără un bacşiş. În­ţe­legi? Ştii ce-i acela bacşiş? Nici cu tu­nu­rile, nici cu puştile nu poţi face mai mult rău....un scaun care este al ja­fului. fii nu orice jaf, e jaf de suflet, pentru că, văzând norodul ce corupt e clerul său, nu mai crede în nimic, şi eu de asta am nevoie". A face o trimi­tere la vremurile de azi e, ca să zic aşa, o excesivă exagerare.

Dar cuvintele citate sună cumva prea amarnic de actual şi ne izbesc ca un miros rău care parcă vine din măruntaiele unei politici conduse fără crez, nici milă, prin impostură, incompetenţă şi hoţie, cu îndărătul la noi, adică în dispreţ faţă de răspunderea la care în mod normal obligă funcţia publică. Spre exemplu, comisionul ce-l încasează Poşta Română în 2011 pentru plata pensiilor la domiciliu este de opt ori mai mare decât ar fi s