Cu prilejul unei recente lansări de carte la Facultatea de Ştiinţe Politice - cea care a dat României cinci prim-miniştri şi, probabil, îl va da şi pe al şaselea (în persoana aceluiaşi Emil Boc, desigur) -, văzând titlurile traduse din bibliografia internaţională specializată, ascultându-i pe competenţii vorbitori dinaintea mea, am rămas cu sentimentul că „Viaţa e în altă parte", vorba lui Milan Kundera. Ceea ce se spunea acolo, schemele teoretice bine cunoscute şi aplicate de politologii noştri la analiza realităţilor noastre, pornind însă de la categoriile analitice occidentale, păreau că se referă la o altă realitate. Era de parcă, brusc, pe străzile româneşti ar fi aterizat, în secret, maestrul Woland, ştergându-le praful şi redând strălucirea frunzelor din copaci, dând cu un soi de lac strălucitor casele şi pavajele, făcând totul mai serios, mai sobru, mai... credibil.

Când mi-a venit rândul, mi-am mărturisit nedumerirea, sesizând discrepanţele între ce spun cărţile despre analiza politicului şi ce văd ochii noştri în legătură cu politicul cotidian din ţara noastră. Ce ar fi de făcut în faţa acestei situaţii? Să ne ţinem cu stricteţe de ştiinţa politicului, încercând să strecurăm în categoriile ei „pasta" polimorfă a fiecărei zile de realitate românească? Sau să ne inventăm propriile categorii şi propriile teorii interpretative, socotind orgolios şi culpabil că realităţile locului sunt profund, radical diferite de tot ceea ce înseamnă politicul în alte părţi? Am propus, de aceea, asistenţei o întrebare simplă, improvizată pe loc: cine conduce, de fapt România? Şi, optând pentru modelul chestionarelor cu răspunsul corect bifat sau încercuit, am formulat trei variante de răspuns:

a) mogulii;

b) mongolii;

c) mongoloizii.

Se va observa, cu siguranţă, de la prima ochire, că interogaţia mea - foarte se