Nu ştiu ce mai înseamnă 1 Mai în zilele noastre, doar îmi aduc aminte cu plăcere de anii de şcoală în care aşteptam, cu emoţie şi curiozitate, să vină ultima lună a primăverii, ca să ne aducă puţin timp liber, ca să mergem din nou la un muzeu al Capitalei, la grădina zoologică, împreună cu întreaga clasă, sau ca să ne propună profesorii inventivi activităţi interesante şi utile. Bineînţeles, era o mare bucurie să ştim că, indiferent de ceea ce s-ar fi putut schimba în planurile fie­căruia, 1 Mai reprezenta o zi de li­ber­tate şi de odihnă. Era trist ca această zi să pice la sfârşit de săp­tă­mână, aproape că ne supăram cu toţii pe calendar, pentru că ne-a răpit dreptul la câteva ore numai ale noastre. Pentru că mare parte din ge­ne­raţia mea aşa a înţeles libertatea, ca pe un timp numai pentru copilărie, pentru naivităţi de tot felul, pentru nuanţe şi opinii exprimate spontan.

Citeam în ziare şi vedeam la televizor informaţii despre această zi, mă captivau, uneori, imaginile din trecut care traduceau fidel diferite atitudini şi ideologii, dar pe fond trăiam la fel de convenţional ca întotdeauna, nu înţelegeam, cum nu înţeleg nici acum, adevăratul sens pe care îl cuprind toate aceste mari săr­bători internaţionale, de care oamenii se bucură în fiecare an ca de un nou în­ceput. Cei mai mulţi chiar au nevoie de motive ca să fie fericiţi, sau ca să mi­meze fericirea, aproape de cei dragi, ca să iasă pe stradă cu fruntea sus şi să se identifice cu lumina cerului. Nu, reacţia nu e condamnabilă, din contră, pare atât de normală ne­voia fiecăruia de motivaţie pentru a su­pravieţui, încât mă gândesc dacă nu cumva aceasta este realitatea care ne trebuie tuturor. Probabil că ne trebuie 1 Mai ca să ne luăm liber de la gân­­durile negre, de la zilele fără ră­sărit care ne amăgesc şi ne înnegu­rea­ză necontenit.

Şi totuşi clişeul în care a căzut această zi privilegi