Adevărul este că, măcar la modul teoretic, e greu de imaginat o ţară europeană de la care să ai aşteptări mai mari decât de la Suedia în privinţa lui 1 Mai.
Mama social-democraţiei, locul în care Partidul Social Democrat a guvernat în 65 din ultimii 79 de ani, ţara care are acum o economie, cert, capitalistă… însă aşezată pe baze deosebit de sociale ori socialiste.
Sigur că nimic nu mai e cum a fost… Anul trecut, alianţa de dreapta a câştigat pentru a doua oară consecutiv alegerile aşa că partidele de stânga nu se simt deosebit de bine… dovadă că social-democraţii şi-au schimbat de curând chiar şi liderul, Mona Sahlin făcându-i loc lui lui Håkan Juholt.
Statul suedez nu mai este la fel de providenţial ca odinioară. Însă, în ciuda schimbărilor introduse de Moderaţii premierului Fredrik Reinfeldt, Suedia ramâne locul în care nimeni nu este lăsat pe stradă dacă nu îşi doreşte asta, în care e greu de crezut ca taxele iţi vor da vreodata voie sa te îmbogăţeşti, dar în care e la fel de sigur că, dacă ai noroc şi reuşeşti să intri în sistem, sansele tale de a duce o viaţă liniştită şi fără griji majore sunt destul de mari.
Am fost aşadar foarte curios să urmăresc cum arată 1 Mai tovărăşesc la Jönköping, unul dintre oraşele suedeze importante.
Mai intâi, am văzut afişul Partidului Comunist, care chema la o manifestaţie împotriva sprijinului pe care Suedia l-ar da imperialismului.
Parea promiţător, aşa că m-am dus acolo şi am dat peste vreo 30 de manifestanţi care mărşăluiau, strigau sloganuri cu Libia, Palestia si Israel, cereau ieşirea Suediei din Uniunea Europeana şi alte poveşti din astea.
Uşor “dezamăgit” de numărul mic de participanţi am pornit să mai caut şi am dat de o ramură a sindicaliştilor, care şi ei erau la manifestatie. Cam tot atâţia, dar încadraţi de poliţie.
Şi totuşi, ceva mai devreme mă întâlnisem cu nişte bă