Totul se plăteşte, spune Biblia, dar pentru ce anume plăteşti şi când începi să ai acest sentiment, că a venit o scadenţă, n-ai să ştii niciodată. Fiindcă nu-ţi stabileşti tu preţul greşelii. Oricât de corect pare a fi preţul, el e mereu altul. Nu disproporţionat, ci cu alte unităţi de măsură.
De la un timp, eu plătesc pentru anii când mă duceam la serviciu ca să nu fac nimic opt ore lungi. Visez că mi-am reluat una dintre vechile slujbe. E atât de chinuitor să visezi că nu faci nimic. Neantul e greu de imaginat. Mai greu însă decât a sta degeaba ceasuri de-a rândul e să te prefaci că munceşti. Iar când ceilalţi din birou se prefac şi ei că lucrează, deşi omoară timpul, e de-a dreptul ucigător. Mi s-a întâmplat asta, şi nu o dată, ci în două rânduri, să n-am nimic de făcut luni întregi, dar să nu pot reclama ceva de lucru, deoarece aş fi avut de pătimit. Cum să le fi cerut şefilor mei să fac ceva, când ei erau atât de mulţumiţi că primeau o leafă fară să muncească? Ar fi fost să suport şi oprobiul colegilor. Nu sufeream toţi la fel din cauza lipsei de activitate. Unii reuşeau să pară că sunt copleşiţi de treburi într-un chip mai mult decât convingător. Aveau o lungă practică în ars gazul la serviciu, reuşiseră să-şi reconsidere viaţa în funcţie de marea pauză de la birou, se simţeau învingători în marele război cu o meserie care nu le aducea nici o satisfacţie. Afară, bineînţeles, de satisfacţia de a nu o practica. Ei erau bătrâni şi, la urma urmei, nu iroseau chiar degeaba timpul. Făceau ceva important: aşteptau anii de pensie. Ce era mai greu trecuse. Le mai rămăseseră doar cinci ori zece ani până la ziua când aveau să facă tot nimic, dar în mod legal.
Pe când eu, la 21 de ani, înnebuneam mimând graba de a termina proiectul unui bloc sau sistematizarea unei comune. Ce să fi terminat, când primeam nişte proiecte tip, pe care le dădeam la copiat d
