Începuse ca oricare dintre zilele ultimelor patru luni. Toate erau la fel, unde mai pui că era şi prea mult soare. Aproape că mă săturasem şi de el, de vreme ce nu puteam ieşi din casă decât o dată pe săptămână, iar atunci pentru numai câţiva paşi. În rest, pat.
În dimineaţa aia m-a apucat insurgenţa. Urma să am oaspeţi şi m-am gândit la găluşte cu prune. Ştiam că le plac mult. Ce mare lucru dacă stau pe scaun vreo oră, iar nu în patul descumpănitor? Nu mă durea nimic. Aveam şi ajutor, deşi sufletul mi l-a scos tot trimiţându-mă la cazna aşternutului pe care, drept este, că-l mutasem din vara aia, în care descoperisem că lubeniţele sunt mai bune ca oricând, direct pe parchet, fiindcă te saturi şi de moale şi primitor în viaţa asta, dacă altceva nu ţi-e îngăduit.
Îmi pleacă ajutorul, pe urmele telefonului ce suna de dincolo. Îmi văd de treabă, dar la un moment dat am nevoie de el şi-l strig. Nimic. M-am ridicat şi-am mers, cu greu, întru căutarea lui. L-am găsit în faţa televizorului, pe care avea atunci obiceiul să-l lase-n voia sorţii, mergând, chit că nu-i trebuia sau nu-i era în preajmă. Ceva împietrise pe faţa lui. Mă uit un pic şi întreb ce tâmpenie de film mai e şi aia şi mai ales ce caută pe un canal de ştiri. Ce e atât de important, de se comentează? Răspunsul vine prompt: Te rog să pleci acum de-aici. Lasă-mă puţin, că vin să-ţi povestesc eu.
Astea nu sunt vorbe pentru mine. N-am avut niciodată înţelepciunea de a asculta pe cineva care, ştiu clar, dar nu-mi foloseşte la nimic, vrea să mă protejeze. Am rămas, în picioare, în faţa ecranului, iar în secunda următoare am văzut o imagine cumplită şi-am şi înţeles imediat că nu e vorba despre niciun film. Aia se întâmpla atunci. Nenorocirea aia.
Da, mi-a fost frică. Mai mult de-atât. Mi-a fost groază. Nu mai văzusem aşa ceva. Nimeni nu mai văzuse. Am început să tremur. Şi m-a izbit durerea
