Dupa masacrarea delegatiei israeliene la Olimpiada de la Munchen din 1972, Tel Avivul a timis un comando special pe urmele tuturor celor care au participat la misiune si a celor care au pus-o la cale.
Unul dupa altul au fost asasinati la randul lor. Povestea este reluata intr-un flm magistral, realizat de Steven Spilberg, film pentru care regizorul, de origine evreiasca, a fost condamnat si de palestinieni, dar si de catre conationalii sai.
Iar concluzia la care ajunge seful acestui comando dupa indeplinirea misiunii este tragica: in locul fiecaruia dintre teroristii ucisi au aparut alti sapte mai rai si mai fanatici, caci violenta potenteaza violenta. Este concluzia care mi-a venit in minte imediat ce a fost anuntata asasinarea lui Osama bin Laden.
Sigur ca ramanerea lui in libertate a fost vreme de 10 ani o mare pata rusinoasa pe obrazul SUA. O pata cu atat mai vizila si mai extinsa cu cat razboiul contra terorismului se profileaza mai degraba ca o infrngere decat ca o victorie, cu costuri uriase in vieti omenesti si in bani.
Dar in aceste conditii, solutia ideala ar fi fost capturarea si judecarea lui bin Laden. Aceasta ar fi fost probabil singura modalitate de opune eficient barbariei teroriste, principiile civilizatiei.
Dar asa ceva nu era, probabil, posibil din cel putin doua puncte de vedere. Pe de-o parte, mentinerea lui detentie ar fi reprezentat o invitiatie la atacuri din partea fanaticilor, dar poate cel mai important este ca nimeni nu dorea ca Osama sa se apuce sa povesteasca despre cine l-a finantat, cat timp, in ce fel si alte asemenea detalii, ma tem, foarte neplacute pentru Washington si contribuabilul american.
Caci, sa nu uitam, bin Laden a fost creat de CIA in timpul Razboiului Rece pentru a-i toca pe rusi in Afganistan. Reusita de atunci a devenit blestemul din 2001. Cert est
