S-au dus vremurile când cetăţenii nevoiaşi, în încercarea disperată de a-şi uşura traiul, de cele mai multe ori, apelau la amanetarea bunurilor de preţ. Bijuterii, televizoare, cărţi, telefoane mobile, monede, icoane şi tot felul de alte obiecte valoroase umpleau, odinioară, rafturile caselor de amanet.

Astăzi, din ce în ce mai întunecate se arată zilele… Sărăciţi şi de puţinul care le-a mai rămas, sărmanii recurg la tot felul de mijloace pentru a-şi lungi zilele.

Necazul unuia, bucuria altuia, zice o vorbă… Şi, cum românului nu i-a stat niciodată mintea în loc, o afacere din ce în ce mai prosperă începe să prindă teren. De la o vreme încoace, patronii caselor de amanet au început să-şi lărgească orizonturile. Şi buzunarele. Căci ce poate fi exploatat mai uşor decât sărăcia?

Şi, chiar dacă nu mai există (obiecte de) valoare, soluţii există! Casele de amanet sunt dispuse să primească în gaj până şi animalele de companie! Garanţia sentimentală învinge, iar recuperarea contravalorii este asigurată. Desigur, există şi cazuri în care, ajunşi în imposibilitatea câinească de a-şi mai recupera bunurile însufleţite, calicii, castraţi şi de ultima fărâmă a umanului, sunt nevoiţi să renunţe până şi la necuvântătoarele care le ţineau loc de cuvânt.

În ambele situaţii, patronii caselor de amanet au de câştigat. Dacă se întâmplă să nu mai poată fi recuperat, dobitocul este scos la vânzare. Şi, cum orice patron care se respectă îşi construieşte afacerea pe calitate, în cele mai multe cazuri profitul este asigurat, ţinând cont de faptul că nefericitul căruia i-a fost lăsată pielea zălog, la propriu, trebuie să aibă pedigree. Astfel, tranzacţionarea mărfii asigură recuperarea „investiţiei”.

Eh, ce tot îndrug eu aici? Cine ştie cum să fie sărac ştie tot… Se spune că Dumnezeu i-a dăruit omului două ajutoare: speranţa şi ignoranţa. Între ele, ignoranţa e ma