Trebuie sa-mi incep textul cu o marturisire: evaluind subiectele ultimelor zile, rasfoind ziarele si asumindu-mi pina la nervi conditia de telespectator, m-am trezit totusi in dimineata de joi (cea in care imi predau fara exceptie articolul) in imposibilitatea de a scrie despre ceva anume. Cel putin din punct de vedere politic, este o premiera aproape socanta: cu un presedinte precum Traian Basescu, cu un guvern precum actualul, cu o opozitie care face comicarii pe banda rulanta, pare greu de crezut ca te poti trezi vreodata in situatia de a nu avea ce sa scrii la ordinea zilei sau a saptaminii. Atins de-o anume spaima, caci pentru un detinator de rubrica deadline-ul se transforma deseori in cosmar, am incercat sa ma calmez recitindu-mi citeva articole vechi, in cautarea unuia care sa-mi demonstreze ca m-am descurcat si alta data intr-o asemenea situatie. N-am gasit. Mi-am pierdut totusi vreo doua ore recitindu-mi numeroase articole, acoperind practic perioada politica inceputa in 2004 - si am descoperit o evolutie psihologica proprie surprinzatoare. Si nu doar o evolutie a mea, ci si a starii de spirit a romanilor fata de politica, in masura in care am fost capabil eu s-o surprind in comentariile din aceasta pagina. Psihologii vorbesc, atunci cind se refera la o boala grava, despre cinci stadii de evolutie psihica a pacientului in raport cu afectiunea: negarea, furia, negocierea, depresia si, in fine, acceptarea. Fara a-mi impune asta, mi-a fost imposibil sa nu observ o similitudine cu relatia pe care am avut-o eu si, indraznesc sa cred, multi dintre noi cu conducerea instalata la sfirsitul lui 2004 in Romania si reprezentata generic, indiferent de guvernele care s-au succedat, de Traian Basescu, cel care i-a asigurat continuitatea pina in prezent. In primii doi ani, in ciuda exceselor prezidentiale, a discordiei politice cauzata in primul rind de domnia sa, in ciud