Despre teatru ca oglindă a lumii au scris clasicii. Contemporanii insistă în schimb pe puterea magică a acestei arte nu doar de a ne „reda“ imaginea lumii înconjurătoare, ci şi de a o corecta în apele ei mişcătoare prin înfrumuseţare sau catarctică îngroşare a răului. Că aceste adevăruri nu pot fi ocolite şi orice fel de altfel de teatru e superfluu vin să ne convingă mai ales întâlniri precum aceea la care mă refer. În fond, unic în peisajul european şi al lumii chiar, acest Festival consacrat premiilor acordate la nivel european unor oameni de teatru, socotiţi cei mai importanţi ai momentului, face o necesară actualizare a tezelor fundamentale ale artei teatrului enunţate mai sus prin chiar opţiunile ei. Şi a început să nu ni se mai pară ciudat că poziţii centrale câştigă din ce în ce mai mult artiştii care se pronunţă cu privire la arta lor în spectacole de tip artă poetică sau aceia care iau atitudine faţă de cele mai arzătoare probleme ale lumii. Cu ani în urmă, Arianne Mnouchkine, cu al său teatru unicat mizând pe solidaritate internaţională (Theatre du Soleil), sau Giorgio Strehler, artizanul unei construcţii europene teatrale (UTE) de natură să anticipeze Tratatul de la Maastricht, prin care lua fiinţă UE, sau, mai încoace, răzvrătitul Warlikowsky, amendând conştiinţa vinovată a Holocaustului, Östermeier, filozofând despre condiţia omului modern şi atâţia alţii au contribuit la consolidarea bazelor ideologice ale acestui for. De la an la an, el se impune determinant nu doar în viaţa teatrului de pe planetă, ci şi a lumii înseşi. În prezenţa jurnaliştilor şi a criticilor de teatru de pe toate continentele, printre care m-am numărat, Prix Europa pentru teatru şi-a atras susţinerea instituţiilor europene (Parlamentul European, Consiliul Europei), a oficialităţilor locale, a unor personalităţi de prim rang, a organismelor de profil cu pondere în deciziile eu