Unii colaboratori pretind că nu au făcut rău nimănui, că rapoartele lor nu au distrus vieţi sau cariere, ci dimpotrivă, nu au făcut decât să le faciliteze pe ale lor - plecări în străinătate, burse, turnee. Alţii, cum e cazul lui Andrei Blaier, care a refuzat de altfel să comenteze public dezvăluirile legate de performanţele sale metaartistice reunite sub numele de scenă Brateş, au pe conştiinţă, sau ar trebui să aibă, colegi, prieteni sau cunoştinţe arestaţi în urma turnătoriilor făcute în anii cei mai grei ai terorii comuniste. Într-un ocean de amărăciune pe care ţi-l trezeşte imaginea unor oameni cufundaţi în compromis şi colaborare, urcă mereu la suprafaţă marele semn de întrebare al utilităţii, simbolice ori practice, al acestui tip de dezvăluiri. De ce să târâm în scandaluri artiştii, regizorii, scriitorii, când există ofiţeri torţionari, nu turnători, când creierele şi executanţii lor mănâncă de cele mai multe ori liniştiţi o pensie de zece ori mai mare decât victimele suficient de norocoase să mai fie în viaţă?
Întrebarea, cu răspuns sugerat, e mai periculoasă decât uitarea inconştientă. Minimalizarea, relativizarea unor vini individuale poate denatura până la desfigurare capacitatea generaţiilor actuale de a înţelege rănile încă larg deschise ale timpurilor noastre şi mai ales incapacitatea societăţii româneşti de a începe, cu adevărat, vindecarea.
Există o perioadă în istoria fiecărei societăţi zguduite de cataclisme istorice - Revoluţia Franceză e unul dintre reperele încă relevante - de doliu necesar. Doliul presupune o acţiune, conştientă în ordinea politică, de explicare a traumelor trecutului şi de filtrare a acestora printr-o grilă de lectură a contemporanilor. Societatea românească refuză încă -, iar relativizarea colaborărilor, de diverse tipuri, cu structurile represive, nu este decât unul dintre simptome - să-şi asume şi să expl
